Camil Ungureanu - Neoconservatorismul – un fenomen circumstantial? (1 iun. 2010)

*Publicat initial in revista 22 in colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’. 

„...your wisdom is consummed in confidence” (Shakespeare)

Neoconservatorismul american, cea mai influenta alianta de data recenta dintre liberalism si conservatorism, este in criza. Chiar si Irving Kristol, unul dintre „parintii” incontestabili ai neoconservatorismului, declara nu demult ca acesta este un fenomen generational si ca, prin urmare, termenul ar trebui abandonat. Este intr-adevar neoconservatorismul un fenomen circumstantial sau va continua sa influenteze politica americana?

Mai bine de patru decade de gandire si de activism politic neoconservator nu pot fi usor rezumate. Neoconservatorismul a inceput sa se cristalizeze in anii 60´ in cadrul unui grup de intelectuali precum Irving Kristol, Gertrude Himmelfarb (sotia lui Kristol), Daniel Bell, Norman Podhoretz sau Nathan Glazer. O buna parte dintre acestia debutasera in anii ´30 ca trotkisti, insa sub impactul dezastrului totalitarismului stalinist, si-au abandonat in scurt timp simpatiile comuniste. Dupa Irving Kristol, neoconservatorismul s-a nascut din „eroziunea convingerii liberale” a unui grup restrans de intelectuali, si din ralierea acetuia in jurul unei „pozitii mai conservatoare.” In fond, neoconservatorul era - in faimoasa formulare a lui Kristol - un „liberal asediat de realitate”.

Asediul era dublu, din exterior si din interior, si se referea la amenintarea comunismului sovietic din timpul Razboiului Rece, precum si la pericolul asa-zisei decadente americane cauzate de permisivismul contraculturii si noii stangi incepand cu anii ´60. Neoconservatorii au devenit critici acerbi ai ingineriei sociale utopice comuniste, si aparatori ai pietei libere si ai traditiei religioase americane. Chiar si statul democratic asistential de tip european era vazut drept un pericol la adresa libertatii individului si „corpurilor intermediare” dintre individ si stat.

Este de remarcat ca aceasta alianta dintre liberalism si conservatorism a fost caracterizata de un punct de instabilitate si tensiune intre capitalism si traditia religioasa, logica interesului si cea a valorii. Aceasta tensiune a facut si face imposibila fuziunea dintre liberalism si conservatorism. O buna parte din neoconservatorii care dadeau prioritate „pietei libere” si „statului minimal” au vazut dintotdeauna cu suspiciune atractia  neoconservatorismului fata de ideea unui stat „perfectionist” destinat sa joace un rol activ in educatia moral-religioasa a cetatenilor, precum si in conservarea si revitalizarea patriotismului american. Desigur, o alianta intre liberalism si conservatorism  isi poate avea ratiunea in aceea ca „interesul privat” aflat la baza contractului nu emerge spontan intr-un vacuum socio-politic, ci trebuie inradacinat intr-o cultura si traditie politica a drepturilor si binelui comun. Insa imposibilitatea fuziunii (dar nu si a aliantei) neoconservatoare a rezultat din aceea ca instinctul liberal s-a manifestat intotdeauna impotriva ideii conservatoare de libertate pozitiva sprijinita de stat.

Reactia fata de comunismul stalinist si noua stanga i-a determinat pe neoconservatori sa stranga randurile si sa se asocieze Partidului Republican. Ei au contribuit la modernizarea acestuia in anii ´70 si `80 si la convertirea sa, cu sprijinul lui Reagan, intr-o organizatie fara nostalgii desuete, care privea „viitorul cu optimism” (Kristol).

Odata cu sfarsitul Razboiului Rece si cu opozitia fata de administratia Clinton, s-a afirmat o noua generatie de neoconservatori. Victoria neasteptat de categorica asupra comunismului a generat la inceputul anilor ´90 un val de optimist contagios, produsul intelectual tipic al acestei perioade fiind istoria triumfala a progresului umanitatii scrisa de Francis Fukuyama. Noul climat a generat un curent de revigorare a politicii externe americane bazat pe idealul misiunii globale a Statelor Unite. In aceasta perioada William Kristol si Robert Kagan au creat „Proiectul pentru un Nou Secol American,” un think tank al carui scop era sa impulsioneze o politica externa „neo-reageniana” Aceasta conceptie asupra politicii externe a suferit o radicalizare si s-a oficializat prin elaborarea „doctrinei Bush,” ce trebuie inteleasa in contextul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. „Doctrina Bush” s-a bazat pe ideea legitimitatii razboiului preventiv si a actiunii militare unilaterale in vederea exportarii democratiei si a securitatii la scala globala.

Diferenta dintre neoconservatori si democratii americani nu se refera la scopuri, care sunt in linii mari aceleasi, ci la mijloace. Neoconservatorismul a combinat idealismul wilsonian al scopurilor cu o Realpolitik a mijloacelor. „Militarismul democratic” neoconservator s-a intemeiat, in buna masura, pe credinta in superioritatea militar-economica a Statelor Unite, precum si pe convingerea ca structurile internationale erau incapabile sa sprijine democratizarea regimurilor autoritare. Este de evidentiat un al doilea punct de tensiune inerent aliantei dintre liberalism si conservatorsm referitor la politica externa: idealismul este afin traditiei liberal-universaliste si nu celei conservatoare. Traditia conservatoare sustine, in general, un rol substantial al statului pe plan intern, insa respinge in principiu posibilitatea si dezirabilitatea exportarii de catre un stat vizionar, a democratiei liberale la scara globala.

Parafrazandu-l pe Marx, neoconservatorii si-au sapat singuri mormantul. Criza actuala a neoconservatorismului nu a fost cauzata de instabilitatea caracteristica aliantei dintre liberalism si conservatorism. Ea a fost in buna masura generata de faptul ca neoconservatorismul a abandonat gradual principiul moderatiei - o caracteristica comuna a traditiei liberale si conservatoare -, in politica interna si externa. In politica interna, o parte importanta din miscarea neoconservatoare a sustinut politizarea „fundamentalismului” religios american, folosindu-se de miscari precum „Majoritatea Morala.” Impotriva spiritului anti-ideologic al conservatorismului, traditia a fost transformata prin politizare si juridizare intr-o arma ideologica. Complexitatile rationalitatii practice condensate in traditia existenta au fost reduse la strigate de lupta in asa-numitele „razboaie culturale” (Hunter). Dar Burke si Tocqueville prevenisera impotriva instrumentalizarii entuziasmului religios in spatiul public. Pentru Burke, politizarea pasiunilor religioase se afla la antipodul spiritului moderatiei si al compromisului caracteristic guvernarii libere si societatii civile. Pentru Tocqueville, in vreme ce religia este principala institutie politica a Americii, separatia riguroasa dintre religie si politica reprezinta una dintre cheile succesului democratiei americane.

Nu intamplator, idealismul neoconservator in politica externa a avut si o coloratura religioasa. Dar combinatia dintre “evanghelia democratica” si Realpolitik a fost utopica si paguboasa. Optimismul cu privire la posibilitatea schimbarii peste noapte a unui regim autoritar intr-unul democratic s-a dovedit neintemeiat. Acesta s-a bazat in buna masura pe extrapolarea cazului Europei de Est si a ignorarii contextului local, asa cum o dovedeste absenta unei temeinice strategii post-Saddam in Irak.

In mod ironic, remarca Fukuyama, neoconservatorii sustinatori ai administratiei Bush au dat uitarii una dintre preocuparile initiale ale neoconservatorismului, si anume critica incercarii de a implementa rapid, prin exercitarea vointei si a fortei, a unor proiecte nobile pe scara larga. In acest sens, istoricul american Jowitt vorbeste, cu un sarcasm indreptatit, despre “leninismul neocon.” Preferand sa sacrifice drepturile individuale in favoarea sigurantei (e.g. Guantanamo), cumpatarea in favoarea moralizarii autosuficiente si politica fricii (e.g. retorica Axei Raului), neoconservatorismul a abandonat atat sensibilitatea tipic liberala fata de tendinta statului de a abuza de puterea sa, cat si precautia conservatoare fata de consecintele perverse ale intentiilor nobile implementate prin forta armata.     

Viitorul neoconservatorismului ramane totusi deschis. Infrangerea recenta a republicanilor si esecul politicii externe a lui Bush i-au facut pe multi sa anunte, grabit, necrologul neoconservatorismului. Dar “doctrina Bush” nu reprezinta esenta acestei constelatii complexe care e neoconservatorismul, dupa cum Irving Kristol nu este Donald Rumsfeld. Rumsfeld a schimbat capacitatea politica necesara de a identifica dusmanii (Kristol) cu talentul remarcabil de a-i produce si multiplica. Insa falimentul “doctrinei Bush” nu trebuie sa ne faca sa uitam ca aliante de tipul neoconservatorismului intre liberalism si conservatorism au un fundament solid in cultura politica si religioasa americana, asa cum a fost analizata de la Tocqueville pana la Bellah ori Lipset.

Bazata pe traditia protestanta, pe cea a libertatii economice si a responsibilitatii individuale, cultura americana a stiut sa imbine doua elemente aflate aparent intr-o relatie de tensiune: individualismul si comunalismul, interesul privat si binele comun. Desi e posibil ca termenul de “neoconservatorism” sa cada in desuetitudine, acest gen de aliante este adanc inradacinat in traditia politica americana si va continua sa influenteze politica Statelor Unite. Merita remarcat ca, in pofida caricaturizarii superficiale a lui Obama drept socialist, acesta incearca o noua sinteza intre individualism si comunalism punand accentele diferit in relatie cu evantaiul de posibilitati al matricei culturale americane. Pentru a ilustra, Obama pune laolalta o viziune bazata pe principiile sperantei, solidaritatii si caritatii ce tin de ethosul crestin cu o pozitie mai liberala privitoare la cercetarea genetica, imigratie, homosexualitate, drepturile femeilor si ale minoritatilor. Obama nu se situeaza in vecinatatea lui Marx, ci in cea a liberalismului egalitarist al lui Dworkin sau Rawls pe care-l combina cu o atitudine religioasa deschisa, nu traditionalista.

In timp ce unii neoconservatori s-au distantat de ethosul administratiei Bush inca de timpuriu, altii au schimbat optimismul triumfalist de dupa ´89 cu o retorica prapastioasa. Dusmanul unora dintre neoconservatorii  cei mai influenti a capatat un nou nume: Islamul. Norman Podhoretz, de pilda, anunta ritos al patrulea razboi mondial intre Occident si Islam (sau, mai precis, islamofascism), abandonand discernamantul in favoarea unei monotone ideologii maniheiste. Modernizarea Islamului este un proces spinos si dificil, insa o asemenea retorica e dubioasa stiintific si paguboasa politic. Destinul recent al unilateralismului belicos sugereaza ca este preferabila o politica ce pastreaza idealismul wilsonian insa recurge la mijloace diplomatice, economice si militare mai cumpatate si, deci, mai realiste. In conditiile formarii unei lumi multipolare, o noua si dezirabila combinatie intre idealism si realism integreaza capacitatea politica de a identifica dusmanul cu importanta dialogului si recunoasterii, de pilda in procesul de consolidare a pozitiei majoritatii musulmane moderate. Aceasta lume multipolara arata deja diferit de “noul secol american” imaginat si planificat de neoconservatori.