Mihail Neamtu - Extazul alegerii (libertarienii) si povara libertatii (conservatorii) (1 iun. 2010)

*Publicat initial in revista 22 in colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’.

Definitia libertatii este locul unde libertarienii si conservatorii se intalnesc, pregatind mai intai o alianta iar apoi o politicoasa despartire. Campioni ai celor doua partide doctrinare – de la Friedrich von Hayek pana la William F. Buckley Jr. sau de la Ludwig von Mises pana la Russell Kirk – si-au unit fortele de-a lungul secolului XX pentru a contesta, cu mijloace diferite dar scopuri convergente, insuportabila tiranie a totalitarismelor. Rugina ideologica a cortinei de fier, povara dictaturilor impuse de regimurile anti-democratice, traumele provocate de Holocaust si Gulag, militarismul excesiv al razboiului rece — toate acestea au fost deplanse, cu egala empatie, de ganditorii libertarieni si conservatori ai Americii de Nord.

In fata unei amenintari extremiste asemanatoare — cum este radicalismul islamic — cele doua grupari au stiut sa reactioneze la unison. Chiar daca disputa cu infocare argumentul privind uzul legitim al violentei, atat libertarienii cat si conservatorii clasici abhora regimurile politienesti, intolerante si dispretuitoare la adresa drepturilor cetatenesti. Cand spectrele colectivismelor sunt insa mai putin amenintatoare, libertarienii si conservatorii iubesc conversatiile in contradictoriu.

Punctul asupra caruia nu reusesc niciodata sa cada de acord e locul libertatii individuale intr-o societate pluralista, lipsita de consens moral sau valori omogene. Daca National Review si Cato Institute deplora pe aceeasi voce taxarea excesiva a activitatilor economice de catre Stat ori supra-reglementarile birocratice ale Executivului, dezacordurile incep sa apara atunci cand se discuta problema legiferarii unor practici cu valoare morala.

O diviziune clasica ii aseaza pe libertarienii de stanga de partea celor care insista asupra caracterului absolut al alegerilor morale individuale. Libertarienii de dreapta subordoneaza chestiunile morale unei viziuni care are in centru respectul sacrosanct pentru proprietate si libertatea tranzactiilor comerciale. Un ganditor de persuasiune libertariana va imbratisa aprioric ideea legalizarii drogurilor, bunaoara, indiferent de contextul istoric ori social al comunitatii careia i se adreseaza. Un conservator, insa, va manifesta o mai mare prudenta, fara a sustine solutiile-panaceu ale etatismului. Dereglementarea e utila, dar are limite demonstrate prin experienta: abandonul scolar si delincventa cresc acolo unde bordelurile sau cazinourile umbresc cladirea unui liceu de cartier; afluenta turistica scade intr-un oras care isi dispretuieste cladirile de patrimoniu, acceptand o dezvoltare anarho-capitalista pe verticala si orizontala.

Dincolo de exemplele care pot uneori parea comice, iar altadata sunt triviale, la baza dezacordului intre libertarieni si conservatori se afla conflictul dintre doua epistemologii. Libertarienii sustin o filozofie a libertatii care masoara demnitatea umanului aproape exclusiv in functie de numarul de alegeri X1, X2... Xn la care un individ Y are acces in chip nemijlocit si concret. Atat deliberarea subiectiva, cat si obiectul ales sunt instante recesive actului in sine al alegerii. Aprecierea libertatii se face, in primul rand, cantitativ. Despre calitatea optiunilor subiectului Y, orice instanta exterioara de tip Z nu poate spune mai nimic. Comentariile de tip etic nu se fac, in universul libertarian, decat prin invitatie. Libertarienilor le repugna, asadar, chipul unui despot doar atunci cand acesta din urma restrange paleta de optiuni economice sau etice pentru supusii sai. Infamiile scabroase ale unui Nero sau dementa respingatoare a lui Heliogabalus ar fi ramas, pentru un biograf ca Tacitus (dar cu un gust mai pronuntat libertarian), doar niste detalii neglijabile. Inainte de a fi relativisti sub aspectul judecatilor morale, libertarienii de stanga, bunaoara, traiesc paradoxul univocitatii: predicatia fiintei se face in mod egalitar & non-ierarhic atunci cand vorbim despre orientarea sexuala, sportul, votul uninominal, consumul de stupefiante, religie, simt artistic. Capacitatea noastra de-a discrimina binele si raul se exercita cu egala impotenta in fata tuturor acestor posibilitati garantate prin drepturi politice.

Impingand individualismul pana la ultimele sale consecinte, libertarienii sunt optimisti cu privire la puterea contemporanilor de-a evita auto-distrugerea si sceptici atunci cand perceptiile omului de rand sunt filtrate de inteligenta traditiei. Libertarienii tind sa conteste ori sa refuze tutela oricarei instante morale care se bucura de sprijinul direct sau indirect al Statului. In ipostazele lor radicale, libertarienii vor refuza orice forma de heteronomie impusa prin forta cutumei ori sugestia unei comunitati inzestrate cu o memorie multiseculara. Se ajunge astfel la teza incomensurabilitatii paradigmelor, care spune ca intre opera lui Platon si textele lui Michel Onfray nu poate fi stabilita o alta diferenta de valoare decat cea decisa prin regulile pietei (carti vandute, recenzate, studiate, etc.). Cata vreme substanta ultima a optiunilor noastre este indecidabila, ceea ce conteaza e garantarea politica a actului individual de alegere.

In locul experientei inmagazinate in datele traditiei, libertarienii mizeaza mai curand pe experimentalismul individului autonom. Conservatorii, dimpotriva, cauta aprecierile calitative. Ei recunosc orizontul de transcendenta al comunitatii, fara de care individul ajunge sa fie atomizat, alienat si, in ultima instanta, privat de orice discernamant. Sa ne imaginam, de pilda, paradoxul multiplicarii numarului de optiuni intr-o familie in care proprietarii decid sa instaleze in fiecare camera a apartamentului sau a casei un televizor. Treptat, fiecare locuitor al imobilului decide sa-si urmareasca nestingherit programul favorit, filmele sau buletinele de stiri preferate. Aparent, avem de-a face cu un triumf al libertatii de alegere – in realitate, insa, o atare stare de fapt inaugureaza autismul civic si incurajeaza non-comunicarea. Cand totul e disponibil pe monitor, nimic nu mai e de negociat cu aproapele sau vecinul tai. Virtutile prin excelenta politice ale dialogului isi pierd astfel seva.

Atenti la nevroza hiper-individidualista, conservatorii apreciaza functia mediatoare indeplinita de institutiile asezate intre persoana umana libera si Statul coercitiv: familia, asociatiile profesionale, bisericile, etc. Chiar daca nu sunt infailibile, toate aceste forme de agregare sociala livreaza criterii importante pentru maturizarea psihologica a individului. Liberul arbitru nu poate fi exercitat decat la varsta adulta. Or, virtuti fundamentale cum sunt prudenta sau increderea se nasc numai prin interactiunea dintre om si comunitate. Bunicii, unchii sau parintii pot fi depozitari ai unei intelepciuni pe care impulsul rebel al libertarianului anti-sistem o subestimeaza. Or, nu exista individ fara comunitate si nici comunitate fara continuitate istorica. Cultura memoriei, devine, in aceste imprejurari, la fel de importanta ca limitarea intruziunilor etatiste asupra vietilor noastre private. Conservatorul va refuza monopolul unei bresle asupra alteia sau dominarea oficiala a unei practici cognitive de catre alta.

Absenta coercitiei si existenta pluralismului sunt doua pre-conditii ale libertatii politice apreciate atat de conservatori, cat si de libertarieni. Ceea ce conteaza insa pentru conservatori, in ultima instanta, este nu doar procedeul electiv an-sich, cat mai ales substanta alegerii. Mai putin optimist in privinta capacitatii omului de-a se autoguverna in absenta mecanismelor formative ale comunitatii, conservatorul pledeaza pentru o libertate politica ancorata intr-o aperceptie transcendentala, puternic colorata metafizic (este ceea ce am numit candva prin „Civilizatia Decalogului”). In fond, subiectul uman nu-si poate gasi justificari rationale pentru toate actiunile intreprinse de-a lungul unei singure zi – doar faptul de-a constientiza fiecare miscare a corpului nostru face iminenta nevroza. „Cunoasterea tacita” (Michael Polanyi), atunci, se dovedeste salutara: de la improvizatiile unui bucatar profesionist dintr-o bucatarie elvetiana pana la solutiile pedagogice impromptu ale unui mare universitar canadian, inovatia apare ca rezultat al unei conversatii nerostite cu inaintasii.

Esti liber, asadar, nu doar atunci cand alegi, ci doar cand alegi bine. Libertatea politica, oricat de pretioasa, trebuie dublata de simtul pentru libertatea interioara. Fara intuitia binelui, alegerile noastre pot conduce la dezastre, chiar daca sunt iesite formal de sub sanctiunea constrangerii: de la numirea lui Adolf Hitler drept cancelar al Germaniei in 30 ianuarie 1933 pana la legitimarea de catre britanici a lui Idi Amin Dada ca sef al statului Uganda sau confirmarea democratica in 1997 a presedintelui Slobodan Miloševi? ca presedinte al fostei Republici Federale Yugoslavia, lista erorilor politice din modernitate este lunga si deconcertanta.

Pe langa incriminarea abuzurilor totalitare, caracterizate prin anularea libertatilor individuale, conservatorii obiecteaza si impotriva altor maladii, cum ar fi nihilismul. Regizat fie sub forma unui dans jovial cu neantul, fie ca patos prometeic al contestarii oricarei ordini metafizice, nihilismul aboleste diferentele traditionale dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna, clamand monismul iluziei universale si celebrand viata ca accident, carnaval, resentiment, lipsa de temei sau isterie iresponsabila... In registru cotidian, nihilismul poate fi reiterat la fiecare pas ca indiferenta ontologica (un alt nume dat nesimtirii sau nepasarii la confruntarea cu intrebarea to be or not to be). Desi are drept de reprezentare in cetate, nihilismul este contestat de conservatori tocmai in virtutea unui contract etern realizat intre cei din trecut, cei din prezent si cei nenascuti ai viitorului. Pentru ca submineaza legatura organica dintre individ si comunitate, dintre ieri si astazi, dintre clipa si memorie, dintre fragment si intreg (sau continuitate), nihilismul se dovedeste un inamic al libertatii la fel de redutabil ca orice forma de colectivism utopic sau progresist.

Pe scurt, conservatorii ne reamintesc faptul ca poate exista un abuz al libertatii, atunci cand alegerii ii lipseste simtul orientarii. In lumea muritorilor de rand, unele alegeri (cum ar fi profesia, stilul de viata, religia) sunt mai importante decat altele (culoarea masinii, capriciile culinare, gratificarile materialiste, etc.). Fara acceptarea acestei ierarhii, libertatea politica poate conduce la marasm metafizic, asa cum fara aprecierea demnitatii individualului, centralismul etatist si birocratic sufoca respiratia blanda a comunitatii.