Marcel Guarnizo - O schimbare de paradigma pentru apararea democratiei (1 iun. 2010)

*Publicat initial in revista 22 in colectia ‘Fuzionismul: Un experiment doctrinar al dreptei moderne’.

Parintele Marcel Guarnizo este presedinte al think tankului ‘Educational Initiative for Central and Eastern Europe’ si preot in Arhidioceza Moscovei.

Ideea fuzionista a lui Frank Meyer semnifica alianta curentelelor din interiorul miscarii conservatoare cu scoli de gandire liberale clasice si libertariene, cu care impartasesc scopul libertatii economice, garantiei proprietatii private si dorinta de a limita puterea statului. Toata aceasta alianta care practic nu exista inainte de 1945 atinge apogeul odata cu ascensiunea lui Ronald Reagan in 1980 si cu obtinerea unei victorii rasunatoare impotriva Uniunii Sovietice.

Acest razboi a actionat ca un catalizator al aliantei intre factiuni altfel diverse insa acum s-a incheiat. Conservatorismul a pierdut si el azi din viziunea si forta sa  intelectuala. Pe de o parte, un conservator social precum George Bush s-a dovedit usor incapabil sa castige increderea conservatorilor cu preocupari antietatiste. Pe de alta parte nu exista urmasi de calibrul lui William F. Buckley, Frank Meyer, Russell Kirk, Whitaker Chambers. Iar libertarienii, de multe ori neatenti la problema evaluarii morale a stilurilor de viata pierd din vedere rolul fondator al culturii traditionale.

Insa istoria miscarii intelectuale conservatoare din Statelor Unite ofera lectii nepretuite pentru transformarea si renasterea societatii civile in natiunile din estul si centrul Europei. Pentru ca noi cei din aceasta regiune putem invata de la ei si putem evita unele ezitari si capcane care poate au incetinit progresul intelectual al SUA.

Diferentele si neintelegerile dintre conservatori - partizani ai unei societati in acelasi timp libere si virtuoase si libertarieni sunt multiple, dar unul dintre resorturi este cel religios. Pentru ca miscarea conservatoare in Statele Unite nu se defineste doar ca anti-comunista si anti-etatista, ci si in favoarea unei ordini morale cu recunosterea transcendentului.

O distinctie relevanta aici ar fi intre conceptia teonomica a omului si respectiv conceptia unei complete autonomii a lui, intre o existenta constienta de dependenta de Dumnezeu si respectiv o viata dusa ca si cum Dumnezeu nu ar exista.

Insa si inauntrul taberei religioase exista o distinctie importanta si aici ajung la una dintre foliile conservatorismului occidental. Evanghelicii si conservatorii protestanti care au renuntat la ideea de autoritate mediatoare si la ideea de ratiune in favoarea simplei credinte pe baza adevarului revelat au reusit sa deformeze perceptia asupra credintei religioase ca atare. Aceasta se vede astazi in randurile liberalilor clasici, libertarienilor si secularistilor. Or, natiunile din estul si centrul Europei, care nu au un ethos protestant pot evita aceste probleme.

Sansa sta in renasterea unei elite intelectuale care sa fundamenteze teoretic viitorul corp politic. Caci toate schimbarile si revolutiile incep in mintile oamenilor. Devastatoarea revolutie comunista de exemplu, care pur si simplu a maturat statele din estul si centrul Europei a fost punerea in practica a unor idei distrugatoare. Lupta fundamentala este intotdeauna o lupta a ideilor.

Contextul pentru o renastere sau  refundamentare intelectuala si culturala este insa dificil. Astazi in Europa are loc un alt fel de “fuzionism”, unul procedural si despotic realizat de Uniunea Europeana cu natiunile ei care n-au decat sa se conformeze daca nu vor sa traiasca in izolare. Deficitul democratic este o situatie de fapt, ilustrata de exemplu de maniera coercitiva in care poporul irlandez a fost fortat sa iasa la un al doilea referendum pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona. Acesta este numai un simpton al cadrului teoretic profund deficitar la nivel cultural, si la nivel politic si la nivel economic care fundamenteaza astazi democratia. Este vorba de cadrul ideologic de tip radical. Si aici sta astazi adversarul comun teribil al libertarienilor si conservatorilor, din lumea occidentala pana in Europa de Est. Pentru ca traim toti astazi, fortat, visul gramscian al hegemoniei culturale socialiste. In fata acestui adversar, paleste orice distinctie dintre libertarieni si conservatori.

Sarcina acestei elite intelectuale este constructia unei notiuni integratoare a democratiei, care sa cuprinda libertatea politica, libertatea economica si libertatea culturala, incluzand in cea din urma si religia. Acestea sunt intrinsec legate intre ele. Pierderea libertatii economice va duce intotdeauna la pierderea libertatii politice si culturale, stim inca de la Milton Friedman. Pierderea libertatii politice (deficitul democratic) va duce si ea la pierderea libertatii economice si la incalcarea dreptului la proprietate privata de catre stat. Avem exemplul recent de banditism politic al presedintelui socialist Kristina Kirchner care dupa un vot procedural in Parlament a confiscat pensiile private a milioane de cetateni argentinieni.

Rolul libertatii culturale in aceasta ecuatie este insa cel mai important. Blocul cultural constitutiv democratiilor occidentale este format in principal de religia crestina si de disciplinele stiintifice, si mai ales de filosofie. Revolutia socialista si rezultatele ei catastrofale isi au originea tocmai intr-o aberatie filosofica, teologica si antropologica cu privire la natura omului. Distrugerea ordinii economice si politice se datoreaza acestei grave erori culturale. Ii gasim originile deja la Rousseau, despre care Frederic Bastiat comenta: “…Legislatorul este mecanicul care inventeaza masina; principele este doar muncitorul care pune in functiune masina… Si ce rol joaca persoanele aici? Am spune ca sunt masina pusa in miscare. De fapt, nu sunt ele doar materia bruta din care este facuta masinaria?” Ideologia radicala muta omul din legitatile sale naturale in alt angrenaj creat artificial. Aceasta eroare antropologica a permis dezumanizarea omului odata cu abolirea proprietatii private a schimbului liber intre oameni, a libertatii de miscare, de munca, de expresie si de asociere. Curand efectele multiplicate s-au intors inapoi la nivel cultural si a dus la degenerarea stiintelor.

Daca oricare dintre aceste libertati pica, economica, politica, culturala, se prabuseste intregul edificiu. Pierderea componentei culturale este cea mai subtila, pentru ca ea nu se vede cu ochiul liber: cultura subzista in primul rand la nivelul cognitiei. Deteriorarea componentei culturale consta in uitarea ideilor fundamentale care au facut posibila civilizatia Vestului. Tocmai in pastrarea acestei mosteniri sta marea contributie a miscarii conservatoare. In pastrarea memoriei si a ideii ca, in cuvintele lui Richard Weaver, omul “nu isi poate face propria vointa lege”, fara sa tina seama de limitarile naturale din structura realitatii.

Ideea unei structuri a realitatii independente de vointa omului din examinarea careia omul, prin ratiune, este capabil sa extraga legi si norme morale este mai intai abandonata de nominalism, apoi miscarea protestanta se face vinovata de acelasi abandon. Si pentru ca protestantii sunt un filon important in miscarea conservatoare, eu prefer sa ma definesc mai degraba drept un metafizician realist decat un conservator. Cu atat mai putin ma pot considera libertarian, intrucat, la nivel secular, acestia se simt mai aproape de viziunea atomizanta adusa de Revolutia Protestanta, in care individul este postulat ca autonom in ce priveste interpretarea Revelatiei.

Multi neoconservatori se fac si ei vinovati de ignorarea componentei cultuale. Eforturile lor de a exporta democratia prin institutirea unor reforme economice si politice, ignorand bazele culturale ale democratiei liberale au dus la greselile cunoscute din Irak. Esecul de a intelege realitatile culturale ale diferitelor civilizatii este si el o urmare a erorii filosofice a anti-realismului in sensul lui Weaver si este pana la urma o mostra de radicalism. De aceea, insist ca frontul relevant in disputele politice trebuie retrasat in jurul radicalilor de orientare antimetafizica.

Suntem astazi martorii unei fuziuni la polul intelectual si politic opus aliantei noastre: polul radicalilor, fie ei ecologisti, feministi, anarhisti antiglobalisti, libertini, comunisti s.a.m.d. Acestia sunt determinati sa schimbe ceea ce nu poate fi schimbat fara grave dezastre morale si civilizationale, anume natura realitatii si fiinta constitutiva a omului.

Cea mai de succes forma de radicalism este ceea ce se cheama “democratia radicala”, “democratia politica” sau ceea ce Rawls a numit “liberalism politic”. Poate surprinzator, Marx poate arunca lumina asupra chestiunii. Marx a spus ca democratia este calea catre socialism. Si ideea a fost adoptata fara echivoc in declaratiile Internationalei Socialiste. In Declaratia Principiilor de la Stockholm din 1989 raspunsul socialist este neechivoc: “Democratia politica este cadrul necesar si preconditia pentru toate celelalte drepturi si libertati.”

Dar daca pentru Lenin cultura era secundara preluarii resurselor economice si politice, noii socialisti urmeaza strategia propusa de Gramsci: antagonismele culturale sunt cruciale pentru distrugerea capitalismului. Democratia politica presupune ca nu exista principii absolute care stau ca antecedente si in mod independent de deciziile politice. Ea presupune ca toate chestiunile in materie de drepturi sunt supuse examinarii politice si pot fi schimbate fara a comite nedreptati. Cu alte cuvinte, toate chestiunile de drept sunt chestiuni politice.

Desigur, ideea de fi in controlul drepturilor si libertatilor altora, de a fi sursa drepturilor altora, este teribil de atragatoare pentru un socialist care aspira la puterea politica. Problema este ca daca toate drepturile noastre emana din procedurile democratice vom fi complet dependenti de stat.

Democratia politica neosocialista (chiar daca isi spune “liberalism” politic) este radicala si in alt sens. Ea se desparte pana si de categoriile absolute postulate de marxism gasindu-si linistea doar in fluiditate. Ceea ce ramane este numai procedura formala de vot si decizia guvernamentala. John Rawls numeste conceptiile conform carora drepturile noastre fundamentale preceda si se sustrag deciziei guvernamentale “viziuni comprehensive”, si le categoriza drept straine spiritului democratic.

Daca este asa insa, imi permit sa amintesc unul dintre cele mai “antidemocratice” documente scris vreodata, Declaratia de Independenta a Statelor Unite din 4 iulie 1776: “Consideram ca aceste adevaruri sunt auto-evidente, ca toti oamenii sunt creati egali, ca sunt inzestrati de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, ca printre acestea sunt viata, libertatea si cautarea fericirii. Ca pentru apararea acestora sunt instituite guvernamintele intre oameni…”. “Viziunea comprehensiva” antecedenta vointei manifestate prin vot si imuna la el, pur si simplu musteste in Declaratie, si nu doar aici, ci si in Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in Declaratia Universala a Drepturilor Omului s.a.m.d. Bineinteles, nici aceste Declaratii si nici Constitutiile insele nu sunt autojustificative ci se intemeiaza ele insele pe reguli si notiuni antecedente in traditia occidentala a libertatii.

Libertarienii sunt si ei, ca si conservatorii, adeptii unei “viziuni comprehensive”. Pentru ca la ei dreptul fundamental de a nu fi agresat sau amenintat cu agresiunea fizica este fundamental, axiomatic, independent de asa-zisa “vointa populara” exprimata prin vot. Dupa ce au asigurat dreptul fundamental la integritatea corporala toate aceste scoli intelectuale inrudite pot merge mai departe in lupta pentru limitarea statului. Dar nu pot sa nu remarc ca multi libertarieni interpreteaza gresit si primul pas, poate datorita alergiei lor generale la religie, poate din alte motive. Odata cu demonstratia genetica a faptului ca fatul uman apartine speciei noastre, este de neinteles cum ei permit altora si Leviathanului sa administreze moartea unui seaman. Din nou se dovedeste ce inseamna interpretarea unor norme in mod izolat, fara lumina unor componente importante ale traditiei culturale.

Dincolo de problemele dintre ei, conservatorii, libertarienii si liberalii clasici se pot concentra impreuna pe demascarea erorilor diferitelor radicalisme, in ciuda numelor pe care si le aroga acestea, “democratie” sau “liberalism”. Insa problemele sugereaza ca este insuficient ca think tankurile, intr-o diviziune a muncii, sa ofere impreuna o piata a educatiei care sa acopere si chestiuni economice si politice si culturale. Ar fi dezirabil ca think tankurile serioase sa dobandeasca competen?e in toate aceste domenii. Pentru ca doar daca vom fi capabili de abordari integrative ale problemelor democratiei, vom putea construi baze solide pentru recastigarea diferitelor tipuri de drepturi confiscate de state. O asemenea constructie incercam in aceasta zona a Europei.

Traducere de Ionut Sterpan