Vlad Tarko - Norman Borlaug, parintele revolutiei verzi (5 ianuarie 2010)

Publicat initial in revista 22.

La 12 septembrie 2009 a murit, la varsta de 95 de ani, Norman Borlaug, cercetator stiintific in domeniul agriculturii si laureat al Premiului Nobel.

Suntem astazi in jur de sase miliarde si jumatate de oameni pe Pamant si nu parem sa ne oprim prea curand. Inca din secolul XVIII, economisti precum Thomas Malthus au vazut in aceasta crestere un dezastru iminent: exista o cantitate finita de teren arabil, asa ca, pe masura ce creste populatia, va exista din ce in ce mai putina mancare disponibila pe cap de locuitor. Mai recent, la sfarsitul anilor 1960, Paul Ralph Ehrlich prezicea si el, pe baza acelorasi argumente, ca, incepand din anii 1970, se va muri de foame cu milioanele din cauza exploziei populatiei. Supermaketurile si „epidemia de obezitate“ de azi par sa-l contrazica!

Dar, daca terenurile agricole sunt limitate, cum de nu este cresterea populatiei o problema? Raspunsul este tehnologia agricola moderna sau, dupa cum a fost ea numita, „Revolutia Verde“, initiata de Norman Borlaug dupa al doilea razboi mondial. Despre Borlaug, recipient al Premiului Nobel pentru Pace in 1970, se spune ca ar fi salvat de la foamete, multumita varietatilor de cereale pe care le-a dezvoltat si altor tehnici agricole, un miliard de oameni. Chiar daca terenurile agricole sunt limitate, limita productiei agricole, care depinde de tehnologia folosita, nu este catusi de putin evidenta. Multumita Revolutiei Verzi, in ultimii 50 de ani productia agricola a crescut mai repede decat populatia. Astfel, istoria foametei in lume nu este o istorie a problemelor generate de explozia populatiei, ci o istorie a institutiilor proaste, a pseudostiintei si a fobiei de tehnologie.

Ultima oara cand s-a murit de foame in Europa Occidentala a fost la sfarsitul anilor 1840. Dezastrul a fost disproportionat de mare in Irlanda, unde au murit de foame in jur de un milion de oameni si inca un milion au emigrat in America. Europa Continentala nu a scapat nici ea, unii istorici considerand ca aceasta foamete, care a afectat in special paturile sarace ale populatiei si din cauza careia au murit in jur de o suta de mii de oameni, a fost picatura care a declansat revolutiile de la 1848.

Iar in Marea Britanie ea a fost evenimentul cheie care a determinat eliminarea taxelor vamale la produsele agricole, ceea ce a condus la urbanizarea ultrarapida a insulei; in decurs de o singura generatie, fermele engleze s-au golit, fostii tarani devenind forta de munca a revolutiei industriale. Insa motivul din spatele acestei ultime mari foamete occidentale nu a fost explozia populatiei, ci o epidemie a unui parazit al cartofului (care s-a raspandit si la alte legume). Astazi nu mai exista aceasta problema pentru ca folosim pesticide si, mai nou, cartofi modificati genetic, carora li s-a implementat o gena luata de la o specie salbatica de cartof, gena care le confera plantelor imunitate la parazit.

Ultima oara cand s-a murit de foame in Europa de Est a fost dupa al doilea razboi mondial, cand guvernele comuniste, in plina perioada de seceta, in lupta lor contra lacomiei celor care incercau sa faca profituri vanzand mancare, au introdus controale ale preturilor la produsele agricole, efectul fiind disparitia de pe piata a produselor agricole. Din cauza politicii economice comuniste, incepand din 1945 productia agricola a Romaniei a scazut brusc la 38%, iar in 1947 dezastrul a lovit din nou Romania, aproximativ 30.000 de persoane murind de foame, dupa o relativa prosperitate de un secol. In urmatoarele decenii, productia agricola a scazut in continuare (inclusiv conform statisticilor comuniste oficiale!), ca urmare a procesului de colectivizare.

Ultima oara cand s-a murit de foame in China a fost in 1958-1961, cand au murit intre 30 si 40 de milioane de oameni, victime colaterale ale „Marelui Salt Inainte“. Din nou, nici aici problema nu a fost explozia populatiei, ci politica economica de stat, combinata in mod fatal cu teoria „vernalizarii“ al lui Li­senko. Observand ca, pe masura ce colectivizeaza agricultura, scade productia, liderii sovietici s-au gandit sa rezolve problema cu ajutorul tehnologiei. In principiu, ideea era buna. Din pacate, stiinta sovietica era complet politizata. Discursul lui Lisenko din 1935, aplaudat in picioare de Stalin insusi, a surprins bine atmosfera: „Atat in lumea stiintifica, cat si in afara ei, un inamic de clasa este intotdeauna un inamic, chiar si daca este om de stiinta“[1]. In urma unei campanii organizate de Pravda, genetica a sfarsit denuntata drept „stiinta burgheza“, manualele de biologie au fost schimbate, iar nenumarati geneticieni sovietici care au refuzat sa recunoasca valoarea teoriilor lui Li­senko (cum ar fi ideea ca, daca cresti o planta in frig, descendentii ei vor fi rezistenti la frig sau ideea de a respinge folosirea de ingrasaminte) au sfarsit in inchisori. Nikolai Vavilov, unul dintre cei mai mari geneticieni interbelici, a incercat sa faca in anii 1930 ceea ce Borlaug a reusit doua decenii mai tarziu, sa foloseasca stiinta biologica moderna pentru a creste productivitatea agricola. In 1939, Nikolai Vavilov a fost nici mai mult, nici mai putin decat insusi presedintele Congresului International de Genetica, tinut in Edinburgh; in 1940 a fost condamnat pentru tradare, sabotaj, spionaj si contrarevolutie; in 1943 a murit in inchisoare la 55 de ani.

Iata ce trebuia sa se abtina Vavilov sa le spuna membrilor Comitetului Central al Partidului: „Pozitia lui Lisenko nu numai ca e contrazisa de cercetarile geneticienilor sovietici, dar se pune de-a curmezisul intregii biologii moderne“. Agricultura sovietica, iar apoi in mod tragic si cea chineza, si biologia in lumea comunista in general au fost practic anihilate timp de decenii de aceasta politizare antistiintifica, cu efecte devastatoare asupra populatiei. Lucrurile s-au imbunatatit de-abia incepand cu anii 1970.

Ultima oara cand s-a murit de foame in Africa a fost ieri. Aproximativ 25 de mii de oameni mor de foame in fiecare zi in zonele sarace ale lumii. Din nou, nu din cauza ca ar fi prea multi, ci din cauza unor politici economice inepte si a lipsei de acces la tehnologie. La nivel mondial exista un surplus de mancare, de pilda, in Uniunea Europeana exista milioane de tone de cereale care stau si putrezesc in depozite, iar unele state europene ii platesc pe fermieri sa nu produca cat ar putea sa faca (faimoasa Politica Agricola Comunitara). Iar acesti fermieri europeni nici macar nu folosesc ultimele tehnologii agricole din teama irationala a consumatorului european de plantele modificate genetic. In 2002, in plina criza umanitara in Zambia, in care milioane de oameni se gaseau in pragul foametei, organizatiile ecologiste Greenpeace si Friends of the Earth au reusit sa convinga guvernul african de faptul ca cerealele donate de Statele Unite ar fi „otravite“. Cerealele erau plante modificate genetic care nu difereau cu nimic fata de cele consumate in mod curent de populatia americana. Alte tari africane (Mozambic, Malawi, Zimbabwe si Lesotho) au refuzat si ele ajutoare similare, pe motiv ca, desi productia agricola a plantelor modificate genetic este superioara si mai putin vulnerabila la factori imprevizibili de mediu, nu ar mai putea exporta produsele agricole in Uniunea Europeana.

Un studiu extensiv al riscurilor pentru sanatatea umana sau pentru mediul inconjurator, comandat de Uniunea Europeana, a trecut in revista 81 de proiecte de cercetare cu plante modificate genetic, urmarite pe o perioada de 15 ani. Raportul, publicat in 2001, nu a reusit sa identifice nici macar un singur risc[2]. Insa politica europeana a ramas neschimbata, iar propaganda ecologista antiumana continua neperturbata. Putem spune ca, in prezent, miscarea ecologista si Uniunea Europeana sunt in mod clar principalele forte antistiintifice din lume in materie de tehnologii agricole, atat cultural, cat si institutional (prin piedicile pe care UE le instituie in materie de comert cu produse agricole). Aceste piedici stau in calea implementarii Revolutiei Verzi si in Africa, singura zona de pe pamant unde populatia creste inca mai repede decat productia agricola.

In mod ironic, toate aceste plante modificate genetic nu numai ca nu sunt daunatoare, dar sunt mai sigure si mai bine testate decat plantele „naturale“. A cumpara ciuperci culese din padure de un expert este cu multe ordine de marime mai periculos decat a manca paine din grau modificat genetic. Dupa cum remarca Steven Pinker, plantele nu au evoluat in ideea de a fi mancate de noi (cu exceptia fructelor) si, in consecinta, varietatile naturale tind sa aiba tot felul de mecanisme naturale de aparare, precum substante iritante, toxice sau amare. De pilda, unele varietati de cartof sunt toxice (planta in intregimea ei este toxica la toate varietatile). Numai foarte putine plante sunt comestibile. Toate plantele pe care le consumam noi au fost modificate genetic prin procesul de selectie artificiala, in asa fel incat sa fie facute mai putin periculoase pentru sanatate, mai rezistente la factorii de mediu si mai hranitoare. Tehnologiile genetice actuale nu sunt decat ultimul racnet in materie de inginerie agricola, iar plantele modificate prin aceste tehnici nu difera in vreun fel esential de cele salbatice sau de cele modificate prin selectie artificiala. „Biotehnologia ne ajuta sa facem ceea ce nu puteam pana acum si sa o facem intr-o maniera mai precisa si mai sigura“, explica Borlaug intr-un interviu in 2000[3]. „In trecut, agricultorii erau obligati sa care dupa ei, pe langa genele utile ale unei plante, pe care doreau sa le incorporeze intr-o noua varietate, cum ar fi rezistenta la insecte sau boli, si multe alte gene. Aceste gene suplimentare adesea aveau efecte negative si dura ani de zile de experimente de incrucisare pana reuseau sa le elimine. Comparativ cu ingineria genetica, metodele conventionale de incrucisare sunt foarte imprecise.“

Pinker considera ca frica de plantele modificate genetic are la baza „intuitia umana standard conform careia fiecare fiinta vie are o esenta. Despre mancarea naturala se crede ca ar avea esenta pura a plantei sau animalului din care provine si ca ar cara dupa sine puterea de invigorare a mediului pastoral in care au crescut ele. Despre mancarea modificata genetic sau mancarea ce contine aditivi artificiali se crede ca ar fi spoliata in mod deliberat cu contaminanti si afectata negativ de originea acestor substante intr-un laborator sau intr-o fabrica. Argumente care invoca genetica, biochimia, evolutia si analizele de risc se izbesc ca de un zid de acest mod instinctiv de a conceptualiza lucrurile“[4].

Norman Borlaug a fost probabil cel mai mare agronomist din toate timpurile. Borlaug si-a inceput cariera incercand sa imbunatateasca productia de cereale in Mexic. Dupa doua decenii de munca a reusit sa dezvolte o varietate de grau rezistenta la daunatori si sa creasca productia la hectar in mod spectaculos. Borlaug a reusit sa produca o varietate „pitica“ de grau, care, datorita inaltimii mai mici, este capabil sa aiba mai multe seminte fara sa se prabuseasca la pamant sub greutatea spicelor.

Daca in 1943 Mexicul importa jumatate din cerealele folosite, in 1956 a devenit autosuficient, iar din 1963 a devenit exportator. In 1961, Borlaug s-a mutat impreuna cu familia in India, care la momentul respectiv era in pragul foametei. Ca urmare a muncii lui Borlaug, intre 1965 si 1970 productia de grau a Indiei si a Pakistanului aproape s-a dublat, iar cea de orez a crescut si ea in mod considerabil, fermele de subzistenta de orez fiind inlocuite cu tehnici moderne. Borlaug a reusit aceste lucruri in ciuda izbucnirii razboiului dintre India si Pakistan, de multe ori muncind chiar la marginea liniilor frontului! In 1968, anul in care India a avut o productie agricola record, Ehrlich publica best-seller-ul Population Bomb, in care prezicea, printre altele, dezastrul iminent al Indiei si faptul ca India nu va putea sa se hraneasca singura niciodata! Revolutia Verde initiata de Borlaug s-a extins apoi si in alte zone ale lumii, iar datorita acestor noi tehnici agricole productia mondiala la hectar s-a triplat in ultimii 50 de ani, in timp ce populatia a crescut numai putin mai mult de doua ori. Iar in tarile dezvoltate productia a crescut de peste sapte ori. Eforturile de a implementa aceleasi reforme si in Africa au avut un succes limitat, din cauza absentei aproape totale a infrastructurii, dar, chiar si asa, in unele zone fermele mici de familie si-au dublat sau triplat productia la hectar. In prezent, eforturile de a aduce Revolutia Verde si in Africa sunt sustinute de Rockefeller Foundation (care l-a sustinut financiar pe Borlaug de-a lungul intregii sale cariere), de industralistul japonez Ryoichi Sasakawa si de Bill & Melinda Gates Foundation.

Este o ironie trista faptul ca astazi expresia „Revolutia Verde“ ne duce cu gandul mai degraba la miscarea ecologista, care incearca prin toate puterile sa se puna de-a curmezisul stiintei agricole si care, prin aberatiile pe care le promoveaza, de pilda, in legatura cu „mancarea organica“, ne duce cu gandul mai degraba la teoriile lui Lisenko (de pilda, refuzul ingrasamintelor sau demonizarea geneticii drept unealta malefica a unei conspiratii capitalisto-imperialiste). Povestea tragica a unora precum Nikolai Vavilov si a zecilor de milioane care au murit in „Marele Salt Inainte“ ne arata mai clar decat orice care este miza jocului si in ce consta pericolul de a respinge cunoasterea stiintifica din motive de ideologie politica. Povestea extraordinara a lui Norman Borlaug, un om care pur si simplu si-a facut treaba si, in consecinta, a reusit sa salveze de la moarte si de la mizerie mai multi oameni decat a reusit oricine altcineva in istoria lumii, ne arata cealalta fateta a lucrurilor. Si poate ca putem invata nu numai din tragedie, ci si din exemple inaltatoare de acest fel. Pentru ca lumea nu duce inca lipsa de ideologii antiumane care isi fac un ideal din intoarcerea la saracie si servitute, de la miscarea ecologista in Occident la fundamentalismul ortodox in Romania (multumita caruia genetica si teoria evolutiei nu se mai preda in scolile noastre) si pana la fundamentalismul islamic, care tine in mizerie Orientul Apropiat. Este important sa intelegem intotdeauna miza reala a dezbaterilor de dincolo de aparentele retorice.

Dupa cum remarca Gregg Easterbrook5, atacurile ecologistilor la adresa Revolutiei Verzi par ciudate din cel putin doua puncte de vedere: in absenta ei, toate padurile ar fi fost deja defrisate pentru a fi transformate in terenuri agricole, iar apoi, in fiecare tara in care au fost introduse tehnologiile agricole moderne, cresterea populatiei s-a incetinit, odata ce educatia copiilor a devenit mai importanta decat forta lor de munca. Insa aceste atacuri par mai usor de inteles daca acceptam diagnosticul lui Vaclav Klaus si intelegem miscarea ecologista drept o miscare eminamente politica: polemicile ecologiste nu au de fapt nimic de-a face cu stiinta, pentru ca acestia nu sunt in mod real interesati de soarta mediului sau a saracilor (si, deci, de mijloacele optime pentru a adresa aceste probleme), ci sunt interesati exclusiv de schimbarea modului de viata in societatea occidentala, in particular de abolirea sistemului capitalist (oricat de bizar suna acest deziderat pentru un est-european!).

Iata perspectiva lui Borlaug asupra dificultatilor cu care ne confruntam: „Africa, fostele republici sovietice si savana braziliana sunt ultimele frontiere. Dupa ce le ocupam si pe acestea, lumea nu mai are terenuri agricole suplimentare, presupunand ca nu suntem dispusi sa taiem si toate padurile – ceea ce n-ar trebui sa facem. Asadar, cresterea productiei agricole va trebui sa vina exclusiv de pe urma cresterii productivitatii. Si, cu toate ca nu am nici o indoiala ca productivitatea va continua sa creasca, intrebarea este daca va creste suficient de repede pentru a putea hrani intreaga populatie. Daca nu continuam sa progresam rapid, nivelul de suferinta din acest secol, strict numeric, va depasi orice a existat pana acum“. Altfel spus, vom avea nevoie de o Revolutie Verde perpetua, pentru multa vreme de-acum inainte, daca este sa ne pastram nivelul de trai. Iar intrebat despre impactul pe care il au alarmistii ecologisti asupra incetinirii acestui progres, el a remarcat: „Ma ingrijoreaza daca reusesc sa opreasca aceste dezvoltari. Este vorba de elitism, iar americanii sunt si ei vulnerabili la el. Ma gandesc la extremistii din Statele Unite si Europa de Vest... In Statele Unite, 98% dintre consumatori traiesc in orase. Numai 2% inca mai traiesc acolo pe pamant. In Europa de Vest la fel, un procent foarte mare dintre ei traiesc departe de ferme si nu inteleg complexitatile din agricultura. De aceea sunt usor de bagat in sperieti de toate aceste povesti despre felul cum o sa murim cu totii otraviti de chimicalele folosite de fermieri“[5].

* Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala.

1. Citat de Sean B. Carroll in The Making of the Fittest, W.W. Norton & Company, 2006, p. 223.
2. EC-sponsored research on safety of genetically modified organisms – A review of results, Report EUR 1984, October 2001, European Union Office for Publications.
3. Billions Served: Norman Borlaug interviewed by Ronald Bailey, Reason Magazine, April 2000.
4. Steven Pinker, The Blank Slate, Penguin, 2002, p. 231.
5. Gregg Easterbrook, The Man Who Defused the „Population Bomb“, Wall Street Journal, September 16, 2009.