Dragos Paul Aligica - Resurgenta keynesismului (noiembrie 2009)

Publicat initial in Idei in Dialog.

Turbulentele economice recente au readus in prim-plan ideile keynesiste, reaprinzand disputa dintre keynesisti si criticii lor. Care este miza? Sa trecem dincolo de ceata terminologiei economice intr-o incercare de a identifica relevanta concreta a chestiunilor in disputa.

Tema cea mai cunoscuta pe care o asociem cu keynesismul este cea a dirijismului economic, mai precis a interventiei statului in contrabalansarea ciclului economic. Pana la Keynes, scaderea temporara a investitiilor si consumului asociata crizelor ciclice era vazuta ca un fenomen natural ce face parte intrinseca din fiziologia unei economii. Se considera ca erorile agentilor economici sunt ceva inevitabil, iar crizele au loc in momentul in care se acumuleaza o masa critica de astfel de erori. Criza nu este altceva decat nota de plata a deciziilor gresite, un stadiu necesar in revenirea si relansarea economica, etapa in care sistemul se curata de balast. Fiziologia economiei trebuie sa-si urmeze cursul natural. A interveni pentru a bloca sau incetini procesul duce la distorsiuni si disfunctionalitati viitoare. Aceasta era viziunea pre-keynesista.

In perspectiva keynesiana insa, a astepta ca economia sa se curete de toxine si sa-si revina pe cale naturala este prea costisitor si riscant. Statul trebuie sa intervina. Pe timp de recesiune, statul „stimuleaza“ economia prin actiuni cum ar fi o scadere a ratei dobanzii, cresterea cheltuielilor publice, sau fiscal, manevrand impozitele. Cu alte cuvinte, statul se afla la pupitrul economiei, manipuland fluxurile monetare si de credit, butonand si dirijand in functie de cum i se pare ca se misca lucrurile.

Keynesism si anti keynesism

Majoritatea criticilor keynesismului pleaca de la observatia ca banii folositi de stat trebuie sa provina insa de undeva, ca banii redirectionati se duceau spre alte investitii si sectoare inainte de a fi fost deturnati. De pilda, cand se imprumuta, statul ia bani care in mod normal ar fi trebuit sa fie accesabili de investitorii privati si ii trimite prin „cheltuieli publice“ catre investitiile preferate de cei la putere. De aceea se si spune ca interventia keynesista „nu va face decat sa elimine investitiile private si sa le inlocuiasca cu acelea publice“. Si ca ea „nu creeaza noi locuri de munca, ci doar le redistribuie“. Mai mult, de obicei toate acestea se intampla cu pretul unui deficit bugetar. Si cum in situatia in care nu poti mari impozitele sau nu te poti imprumuta, tiparirea de bani este mijlocul cel mai simplu de a finanta deficitul, interventia nu va face decat sa produca inflatie. Implicit, incertitudine economica pe termen mediu si lung. Aplicarea ideilor keynesiene, spun criticii, nu face decat sa amane sau amplifice problemele ciclice ale unei economii capitaliste normale.

Prima reactie la aceasta linie standard de atac impotriva keynesismului este sa spunem: „Nu ma intereseaza disputele tehnice dintre economisti, nici deficitele induse de interventionism, nici ca investitiile private sunt inlocuite cu acelea publice“. Daca iesim din criza, nu mi pasa cum am facut-o. Doar sa iesim cumva! Criticii keynesismului insista insa ca o astfel de reactie tradeaza ca nu intelegem miza reala. Caci si daca masinaria se urneste din loc, spun ei, se va urni cu niste distorsiuni ce, mai devreme sau mai tarziu, tot vor trebui platite (pretul fiind o alta criza). Exista un cost ascuns. Pe termen scurt, interventionismul poate parea ca da rezultate. Pe termen lung, pretul respiro ului in fata ciclului economic este amplificarea tensiunilor si disfunctionalitatilor de alocare a resurselor in sistem. Keynes, ni se reaminteste, nu nega acest lucru. El era constient de problema orizontului de timp scurt in care operau perceptele sale. Raspunsul sau, laconic si controversat, a ramas antologic: „Da. Asa este. Dar pe termen lung suntem cu totii morti“.

Sa sintetizam. In momentul in care se invoca principiile keynesiste, se formeaza imediat doua tabere: Prima tabara sustine ca in economie este inevitabil ca investitorii sa faca erori, iar economia trebuie lasata sa se curete singura de acestea; ca daca este lasata sa treaca prin ciclul natural, se va reechilibra si va incepe sa (re)functioneze eficient, odata platit pretul greselilor. Cealalta tabara sustine ca statul trebuie sa intervina. Ca a rezolva problemele create pe termen scurt de impactul negativ al turbulentei economice este mai important ca orice. Trebuie intervenit chiar cu pretul unor distorsiuni al caror cost ar trebui platit in viitor. Pana sa ne ajunga din urma „termenul lung“ mai este; ne descurcam atunci, la fata locului, eventual apeland la un nou set de masuri interventioniste. Si poate ca ideea de distorsiune indusa de interventionism nici nu este valida pana la urma. Cine poate spune ce este si ce nu este „distorsiune“ pe termen lung? Altfel zis, aceasta tabara fie nu vede efecte negative induse de interventia statului si prin urmare merge increzatoare inainte, fie crede ca la fiecare criza vom manipula cumva o solutie si ne vom strecura mai departe, amanand indefinit deznodamantul.

Un alt motiv de ingrijorare

Cititorul este evident liber sa se pozitioneze unde crede de cuviinta fata de perspectivele prezentate mai sus. Dezbaterea dintre adeptii celor doua puncte de vedere, definita fie asa cum am facut o mai devreme, fie in termeni asemanatori, ii va oferi argumente suficiente la care sa mediteze. In continuare o sa trecem insa dincolo de aceasta disputa si o sa exploram o problema la fel de profunda legata de universul keynesist. La fel de profunda, dar mult mai putin discutata.

Sub impactul crizei recente are loc, fara indoiala, o resuscitare a retoricii keynesiste. Problema este ca revenirea la keynesism, spun multi, in loc sa fie o rupere de viziunea sau mentalitatile ce au generat ultimul ciclu de probleme economice, de fapt ne adanceste si mai tare in acestea. Mai precis, cand sub socul recesiunii ar trebui sa ne indrepte privirea spre economia reala, paradigma keynesista ne tine in continuare fixati pe problemele fluxurilor monetare, a pietelor financiare si a creditului intr o masura mai mare decat ar fi sanatos.

Altfel spus, exista temerea ca resuscitarea keynesismului ne va tine atentia abatuta in continuare de la actiunile ce dau substanta vietii economice, de la conditiile concrete ale acumularii de capital, eficientei manageriale, investitiilor, productivitatii muncii, progresului tehnologic si creativitatii antreprenoriale. In loc sa ne concentram eforturile catre „economia reala“ si problemele ei, vom ramane in continuare blocati la nivelul jocului in (si cu) „economia simbolica“, focalizati obsesiv asupra monedei si creditului ca realitati economice supreme si ultime. In loc sa revina cu picioarele pe pamant si sa inceapa sa reconsidere ordinea economica preponderent in termeni de bunuri, servicii, productie, productivitate etc., perceptiile si dezbaterile „reformiste“ vor ramane fixate in continuare in jurul creditului, bancilor, monedei si pietelor financiare si pe niste chestiuni ce mai devreme sau mai tarziu se reduc la un singur lucru: Cine controleaza creditul si moneda (statul sau sectorul privat) si in ce grad o face fiecare? Cine controleaza fluxurile monetare si de credit ce definesc economia simbolica? Sau, mai nuantat, cine si in ce masura participa la oligopolul economiei simbolice? Sa explicam.

„Economia simbolica“ si „economia reala“

Sa luam ca punct de reper analiza lui Peter Drucker, memorabila datorita claritatii. Teza sa este ca „stiinta economica de azi este in mare masura palatul construit de Keynes“. Chiar daca azi tot mai putini economisti se recunosc ca (si accepta eticheta de) keynesisti, „marea majoritate, scrie Drucker, sunt keynesisti in modul in care gandesc economia; in ceea ce vad si considera important din punct de vedere economic, in preocuparile si presupozitiile lor fundamentale. Ei tind sa se defineasca in mare masura prin raportare la keynesism. Perspectiva asupra activitatii economice, politicii economice, teoriei economice propusa de Keynes in anii ’30 – sau cel putin codificate de acesta – a devenit cadrul natural, baza comuna a economistilor“.

Exista un consens ca la originea acestei impresionante influente a lui Keynes sta, dincolo de conjunctura istorica, faptul ca mai mult decat sa prezinte o noua teorie, el a impus un nou mod de a vedea lucrurile. Drucker, contemporan al „Revolutiei keynesiste“, marturiseste: „Keynes a redefinit realitatea economica. Dintr-odata am vazut o noua realitate. In locul bunurilor, serviciilor si muncii – realitati ale lumii fizice si «obiecte» –, realitatile economiei keynesiste sunt de natura simbolica: moneda si creditul. Pana la el, autorii mercantilisti considerasera si ei controlul banilor drept cheia controlului social – dar pentru ei era vorba mai degraba de un control politic decat de unul economic. Keynes a fost cel dintai care a postulat ca a controla moneda si creditul este echivalent cu a avea un control economic total“. Nu este o noutate ca relatia dintre, pe de o parte, „economia reala“ a marfurilor, serviciilor, a muncii si, pe de alta, „economia simbolurilor“ a monedei si creditului a fost in mod continuu pe agenda economistilor ce au incercat sa inlocuiasca economia bazata pe „lucruri“ cu una bazata pe „simboluri“. Dar cel care a produs „revolutia stiintifica“ a fost Keynes. Spre deosebire de economia clasica, in care importanta monedei si creditului erau subestimate, fiind considerate un „val ce acopera realitatea“ pentru Keynes marfurile, productia, munca sunt „valul realitatii“. Iata cum descrie Drucker aceasta radicala schimbare de perspectiva: „Pentru Keynes, aceste lucruri concrete (marfurile, productia, munca) sunt determinate de evenimentele monetare: oferta de moneda, creditul, nivelul dobanzii, surplusurile sau defectele bugetare etc. Bunurile, serviciile, productia, productivitatea, cererea, ocuparea fortei de munca si in ultima instanta preturile, toate sunt variabile dependente in raport cu evenimentele macroeconomice ce au loc la nivelul dinamicii simbolurilor monetare. Indiferent care au fost radacinile filosofice ale demersului sau, rasturnarea de perspectiva adusa de el a fost radicala si incununata de succes: Dintr-odata am fost fortati sa vedem o noua realitate – iar acea realitate este inca prezenta si nu va disparea“.

Influenta si implicatii

Cat de profunda este influenta lui Keynes se vede prin cateva ilustrari. Pragmatic vorbind, afirma Drucker, un autor precum Milton Friedman accepta fara nici un fel de rezerva viziunea keynesista si este tot atat de keynesist ca si Keynes. Nici pe departe „anti-keynesist“, asa cum ii place sa se declare. „Teoria sa este macroeconomica pura, avand statul ca unitate ce controleaza economia prin intermediul masei monetare. In economia lui Friedman moneda si creditul reprezinta cea mai importanta, chiar unica, realitate economica. Faptul ca Friedman considera oferta monetara ca fundamentala si rata dobanzii ca derivata nu e nimic mai mult decat o minora glosa la scripturile keynesiste“. Cu alte cuvinte, pana si cel considerat arhiinamicul keynesismului a fost patruns de viziunea lui Keynes.

O alta ilustrare: notiunea ca statul este indreptatit sa intervina in economie manipuland moneda si creditul a ajuns sa fie o idee larg acceptata si considerata de la sine inteleasa. Publicul se mira daca indraznesti sa chestionezi acest drept sau rol al statului. Ideea ca economistii sunt o combinatie de doctori si ingineri sociali, aflati la pupitrul de comanda al economiei butonand si manevrand manete, regland si calibrand, accelerand si franand „economia“ (adica pe semenii lor angajati in activitatile zilnice prin care isi castiga existenta) a devenit atat de raspandita, ca cei ce au rezerve fata de aceasta sunt cei ce trebuie sa se explice, nu promotorii ei.

Sa lasam insa la o parte tema legitimitatii interventionismului si sa continuam sa ne concentram pe chestiunea „viziunii keynesiste“, caci implicatiile ei la un nivel concret sunt la fel de profunde. Insa in vreme ce consecintele interventionismului sunt arhicunoscute, implicatiile perspectivei din care Keynes ne invita sa privim lumea fiind mai subtile, se sustrag atentiei. Insa, ca orice viziune asupra lumii, aceasta creeaza o ierarhie a relevantei prin insusi modul in care sunt percepute lucrurile: unele sunt automat definite ca importante, altele nu. Iar aceasta are, fara indoiala, efecte profunde in practica.

De pilda, pare greu de crezut dar intregul sistem keynesian n are nimic de spus despre productivitate. Keynes era constient de importanta ei, dar a postulat ca aceasta isi vede singura de grija. In sistemul sau, pur si simplu nu e loc pentru interogatii privind productivitatea. In cazul formarii si acumularii de capital, lucrurile nu sunt diferite, ba chiar mai rau. Incapacitatea de a forma sau acumula capital, blocajele si crizele in formarea de capital nici macar nu sunt prevazute in sistem. Prin urmare, ele sunt imposibil de explicat sau remediat. Dar stim cu totii ca problema capitalului este decisiva pentru performanta si prosperitatea unei economii. Cresterea productivitatii si cresterea economica sunt direct dependente de formarea de capital. O economie ce nu si poate forma continuu capitalul necesar este condamnata la declin si crize perpetue.

Inginerii financiari: de stat si privati

Avem acum o imagine mai completa asupra universului keynesist si asupra a ceea ce ne sta in fata cand auzim ca are loc o resurgenta a acestuia. Este vorba nu doar despre practica interventionismului, ci si despre un anumit mod de a vedea realitatea economica, un mod in care accentul nu este pus pe partea reala a economiei – bunuri, servicii, productivitate –, ci pe cea simbolica – a banilor si creditului. Suntem acum in pozitia de a reveni si privi mai atent o tema sau o temere pe care am formulat o mai devreme. Si anume ca sub influenta revitalizatei perspective keynesiste dezbaterile „reformiste“ vor ramane fixate pe niste chestiuni ce mai devreme sau mai tarziu se reduc la un singur lucru: cine controleaza fluxurile monetare si de credit ce definesc economia simbolica? Cine controleaza creditul si moneda (statul sau sectorul privat) si in ce grad o face fiecare?

Daca observatiile de mai sus sunt corecte, atunci se pare ca nu avem nici un motiv sa credem ca in ciuda discursurilor ce condamna practicile trecutului obsesia cu jocul manipularii financiar monetare nu va continua neabatut. Conceptualmente, economia reala va ramane in umbra economiei simbolice. Aceasta inseamna ca sistemul insusi va continua sa-i incurajeze pe marii ingineri ai monedei si finantelor sa continue jocurile cu fluxurile de credit si instrumentele monetare si financiare. Singura intrebare va fi: cine va avea avantajul primei mutari – reprezentantii sectorului de stat sau cei al celui privat? Pare din ce in ce mai evident ca au ceva dreptate cei ce spun ca atunci cand condamna practicile trecutului, discursul public actual nu ataca viziunea profunda din spatele acestora. Ca de fapt el se constituie intr-o pledoarie fatisa in favoarea unor ingineri financiari (cei de stat) si in defavoarea celorlalti (cei privati).

Exista deci pericolul ca, in ciuda retoricii agresive ce pretinde ca trebuie sa invatam din greselile trecutului, sa se uite din nou esentialul: ca sub acest imens aparat institutional, prinsi sub valul acestui joc abstract al fluxurilor monetare si de credit, oamenii inventeaza, muncesc, produc, construiesc, gandesc, economisesc, investesc. Si astfel cursa intre ingineriile financiare ale sectorului privat si ingineriile financiare ale statului va continua neabatuta, pretul fiind platit de restul lumii.

Pana la urma, din toata aceasta poveste despre refacerea sistemului financiar nu se vede deocamdata decat o lupta surda. Pe de o parte, agentii etatismului incearca sa profite de conjunctura si sa restabileasca controlul asupra fluxurilor simbolice. De cealalta parte, speculatorii liberalizarii economice din ultimele decenii, inginerii financiari ai sectorului privat, incearca sa iasa din defensiva. Pe scurt, asistam la o noua faza in lupta dintre doua tipuri de ingineri financiari: de stat si privati. Se spune ca, la Bretton Woods, in 1944, cand keynesismul a fost adoptat ca filosofie economica globala, obiectivul declarat a fost „alungarea zarafilor din sfantul templu al finantelor internationale“. In anii ’80, „zarafii“ si au luat revansa profitand de liberalizare, redobandind treptat tot mai mult din controlul pierdut. Asa ca azi, sub ochii nostri, pe fundalul crizei economice, are loc o confruntare pentru recaptarea „sfantului templu al finantelor internationale“.

In loc de concluzie

Toate cele de mai sus nu ar trebui sa ne mire: atat timp cat vor exista motivatia si stimulentele materiale si simbolice, oamenii se vor purta in conformitate cu acestea. Evolutiile din ultima suta de ani de istorie economica au generat instrumente, institutii si situatii ce incurajeaza aceasta competitie. Si este usor de speculat ca atat timp cat modul de a gandi economia va fi dominat de o viziune ce pune accentul exagerat pe „economia simbolica“ in detrimentul celei reale, va fi greu de operat in afara cadrelor acestei competitii. Va parea natural ca economia reala sa fie secundara si ca strategic vorbind este mai bine sa te concentrezi pe cea simbolica. Cu cat prolifereaza si sunt mai vizibile instrumentele si institutiile legate de jocurile de credit si manipulare a fluxurilor monetare intre sectorul de stat si cel privat, cu atat mai mare este atractia de a tine aproape de aceste instrumente, de a apuca un loc fie la masa de joc a speculatorilor, fie la pupitrele de comanda ale economiei. Si astfel lucrurile par sa revina pana la urma la o problema de constitutie si structura a sistemului monetar si financiar, precum si de filosofie economica folosita pentru a inspira si justifica aceasta constitutie.

Poate fi oprita aceasta spirala a competitiei intre inginerii financiari de stat si cei privati, competitie pentru care plateste (la modul concret, fizic) restul populatiei? Conditiile economiei moderne, asa cum s-a configurat ea prin decizii si accidente in ultima suta de ani si ceva, par destul de nefavorabile unei schimbari radicale. Mai mult, pare destul de probabil ca actuala resurgenta a keynesismului, departe de a diminua problema, o va amplifica. Cel putin pe termen scurt si mediu. Desigur, pe termen lung, asa cum bine spune Keynes, suntem cu totii morti… Dar, acestea fiind spuse, si ajunsi in acest punct, poate ca este mai bine sa lasam cititorului libertatea de a trage concluziile.