Horia Terpe - Un Nobel bine ales: Elinor Ostrom (19 octombrie 2009)
*Publicat initial in revista 22.
Comitetul Academiei Regale Suedeze a ales sa se opuna unei concluzii pripite trase din criza economica actuala, aceea ca “unde pietele dau gres, statul trebuie sa intervina”. Lasand la o parte faptul ca actuala criza e departe de a fi un esec al pietei, Elinor Ostrom a aratat ca implicatia insasi este falsa.
Ea a studiat tocmai cazurile extreme in care pietele pot da gres atat din punct de vedere economic cat si ecologic, si anume cazul resurselor comune: ape, pasuni, paduri, locuri de pescuit (lacuri, rauri, oceane), campuri petrolifere. Analiza institutionala a peste 3,000 de cazuri de guvernare a resurselor comune arata ca desi nu exista o solutie universala, un panaceu, de cele mai multe ori interventia statului in administrarea acestor resurse este o solutie inferioara autoguvernarii locale. Aceasta se prezinta intr-o ampla diversitate de aranjamente institutionale gasite si experimentate in timp, perfectionate independent de catre utilizatorii directi ai acestor resurse, „localnicii”, cel mai bine interesati in bunul mers al lucrurilor.
Pe scurt, Elinor Ostrom sustine ca solutiile care functioneaza sunt cele bazate pe creativitatea institutionala locala si arata de ce politicile publice ale guvernarilor nationale si supranationale sunt vane incercari de panacee. Motivul este ca universalitatea si uniformitatea politicilor publice sunt incompatibile cu diversitatea problemelor publice particulare care se cer rezolvate.
Lucrarea cea mai cunoscuta din cadrul acestui program de cercetare este „Guvernarea resurselor comune”, insa premiul semnifica o recompensa pentru toti cei peste 40 de ani de activitate stiintifica care au format o noua scoala de gandire in stiintele sociale- Scoala de la Bloomington. Elinor Ostrom, Vincent Ostrom si colegii lor au formulat un program de cercetare care interpreteaza toate nivelele realitatii sociale prin infrastructura lor institutionala: nivelul micropolitic (interactiuni intre doi sau putini agenti), nivelul mezopolitic (organizatii, clanuri, comunitati) si nivelul macropolitic (societati, ordine sociala, regimuri si alegeri constitutionale).
Relevanta acestor idei este una cu totul speciala pentru tarile aflate in curs de dezvoltare, in tranzitie sau posttranzitie. Neintelegerea sau ignorarea rolului institutiilor (de exemplu drepturile de proprietate) au fost motivele pentru care politicile reformiste de tip neoliberal propuse de curentele dominante din stiinta economica a anilor ’90 nu au dat roade. Esecul lor a alimentat revirimentul institutionalist, in care versiunea ostromiana aduce plusul de certitudine, subtilitate si prospetime a privirii directe asupra practicii creatiei si schimbarii institutionale. In context local, notorietatea crescuta a ideilor Scolii de la Bloomington ar trebui sa ne ajute sa indepartam zgomotul de ceea ce este cu adevarat important in politica: calitatea institutiilor rezultate.
Din perspectiva Scolii de la Bloomington, ordinea politica este rezultatul a doua categorii de institutii: „regulile constitutionale”, care formeaza cadrul general al interactiunilor si care sunt apanajul statului, si respectiv „regulile subconstitutionale”, ca de exemplu legile, reglementarile, si mai ales aranjamentele contractuale.
Viziunea Scolii este a unei ordini policentrice, adica a unei societati formate din multipli „centri” sau actori formal independenti unii fata de ceilalti – indivizi, organizatii private, comunitati locale si organizatiile lor publice. O constitutie policentrica trebuie sa permita si sa protejeze existenta si libertatea lor de interrelationare fara a incerca sa ii coordoneze conform vreunui plan prestabilit. Acest nivel al coordonarii, constand in institutiile subconstitutionale, trebuie sa rezulte din ajustarea reciproca si permanenta a centrilor. Numai astfel creativitatea individuala poate gasi si experimenta aranjamentele institutionale si organizationale care raspund cel mai bine problemelor publice particulare. Daca stimulentele sunt corecte, bunurile si serviciile publice furnizate vor fi sistematic mai adecvate decat cele pe care le poate oferi administratia publica centralizata.
Valoarea si potentialul aplicativ al acestor idei sunt intr-o masura semnificativa ilustrate si de aderenta crescanda pe care au avut-o in lume in ultimii 20 de ani, dincoace de binemeritata recunoasterea oficiala din partea Academiei suedeze. Cu atat mai mult vom putea acum vorbi de o revolutie in stiintele sociale, una care pune creativitatea institutionala individuala si locala in centrul teoriei si practicii politice si reduce statul la rolul potrivit – acela de cadru constitutional pentru libera interactiune a indivizilor si nu de reglementator universal, tata sau frate mai mare.
