Emi Socaciu - Anticapitalism la bani marunti (mai 2009)

Cartea doamnei Naomi Klein, Doctrina socului: Nasterea capitalismului dezastrelor [1], are o serie de merite semnificative, care ii explica (desi nu neaparat ii justifica) statutul de best-seller. Este provocatoare, ferma, scrisa intr-un ritm extrem de alert (proprietati pe care traducerea in romana, fluenta ca stil si fidela semantic, reuseste sa le pastreze) si, mai ales, prinde valul unui anumit tip de perceptie publica. Cu siguranta, o lectura care rasplateste efortul, mai ales atunci cand cititorul cauta o fantastica intriga, demna de un bun roman politist, despre tribulatiile politico-economice ale societatilor contemporane sau cand are nevoie de un catehism anticapitalist simplu, la indemana tuturor, neinvadat de indoieli si interogatii impovaratoare.

Dupa scurta perioada de repliere strategica din anii ‘90, in ultimul deceniu a devenit din nou la moda blamarea pietei libere (impreuna cu sustinatorii ei teoretici) pentru toate relele imaginabile. Doctrina socului respecta, cu siguranta, reteta consacrata a genului: o forta retorica impresionanta, conexiuni neasteptate, suspans, aroma unei fundamentari teoretice si, pentru mai multa savoare, un varf de lingura de conspirationism.

Cand ingredientele, amestecate energic, dau in clocot, se adauga dupa gust un personaj malefic, o figura aproape arhetipala a vinovatului.

Principala teza a cartii este aceea ca politicile de liberalizare economica, datorita naturii lor intrinsec impopulare, pot fi impuse unei societati doar in circumstante speciale, in care atentia opiniei publice este distrasa de evenimente catastrofice, de tipul unor cataclisme naturale sau a unor dezastre sociale (revolutii, razboaie, lovituri de stat etc.). Doar o societate aflata in stare de soc, pana la limita anihilarii integrale a capacitatii de reactie, poate accepta piata libera. Mai mult decat atat, ar exista grupuri organizate care se ocupa cu producerea unor astfel de catastrofe, facand astfel jocul celor direct interesati de o liberalizare brusca si radicala, intre care institutiile financiare internationale sau oligarhiile locale. Iar parintele fondator al acestei doctrine, geniul rau care a teoretizat-o, ar fi Milton Friedman.

Argumentul doamnei Klein este insa tarat de cateva neajunsuri majore. Din lungul sir de reactii critice, as semnala doar, pentru soliditatea si minutiozitatea constructiei, articolul lui Johan Norberg (senior fellow la Cato Institute) intitulat sugestiv “Doctrina Klein: Nasterea polemicii dezastruoase” [2]. Iata doar cateva dintre obiectiile evidente, fara a mai intra in detalii “de finete”, care pot fi gasite in articol:

1. Atat opiniile teoretice, cat si detaliile care tin de biografia lui Milton Friedman sunt prezentate intr-o maniera masiv distorsionata. Deformarile sunt atat de grave incat nu putem oferi decat doua ipoteze posibile: fie este vorba de o redare intentionat rauvoitoare, fie exista mari deficiente in munca de documentare intreprinsa de autoare. Cum altfel ne putem explica citarile incorecte sau scoase din context ori neadevarurile flagrante? Spre exemplu, Friedman, in ciuda portretului facut de doamna Klein, nu a fost consilier economic al regimului Pinochet (ba chiar a fost un critic acerb al acestui tip de autoritarism), nu a sustinut razboiul din Irak (ba chiar i s-a opus public), nu a teoretizat doctrina socului in sensul in care e folosita expresia in lucrare, nu a avut cu privire la hiperinflatie pozitia care i se atribuie etc.

2. Faptele sunt descrise adesea denaturat si amestecate, in mod ilicit, cu judecati de valoare. Sunt folosite, mai curand, relatari cu valoare anecdotica, nu date empirice obtinute intr-o maniera mai riguroasa, de tipul celor statistice, de altfel intru totul ignorate de autoare. Daca, aplicand un principiu al caritatii lecturii, am putea spune ca uneori absenta evidentelor empirice este scuzabila (poate nu intotdeauna exista date usor accesabile), alteori insa este de-a dreptul ridicola. Un exemplu de al doilea tip este catalogarea Argentinei din perioada dictaturii militare de la sfarsitul anilor ‘70 si inceputul anilor ‘80 ca un laborator de testare a politicilor economice liberale tip Chicago. O simpla consultare a arhivei raportului anual privind libertatea economica al Institutului Fraser [3] i-ar fi putut oferi doamnei Klein o revelatie naucitoare: economia Argentinei in perioada cu pricina era semnificativ mai putin libera decat cea a Suediei (tara citata adesea de autoare ca exemplu de “bune practici” anticapitaliste) si ceva mai centralizata decat a Poloniei ori a Romaniei (pe atunci apartinand blocului comunist). Stranie “junta a baietilor de la Chicago”!… Doar ca, se pare, distanta de un click e uneori prea mare atunci cand trebuie cu orice pret sa ilustrezi o teza ideologica. Mai mult, chiar si unele naratiuni anecdotice sunt mai degraba fanteziste (ilustrativa este discutia despre Piata Tienanmen, in care cronologia evenimentelor ce au succedat reprimarii demonstratiei este complet rasturnata).

3. Reprezentarile optiunilor teoretice cuprinse in lucrare sunt adesea mult prea subrede. Scoala de economie de la Chicago este departe de a avea aspectul de bloc monolitic sugerat de doamna Klein. Dimpotriva, aceasta umbrela a fost suficient de larga pentru a face loc unor economisti cu optiuni diferite sau chiar contradictorii, acomodand un spectru larg, care merge de la interventionismul extins al statului pana la variante hiper-radicale de anarho-capitalism. Mai mult, a fi neoconservator si a fi libertarian nu sunt unul si acelasi lucru, asa cum ni se sugereaza in lucrare, ci doua pozitii distincte, desi poate cu afinitati mai mult sau mai putin superficiale.

In nici un caz nu vreau sa sugerez aici, spre exemplu, ca “episodul Chile” din cariera lui Friedman ar trebui sa reprezinte un tabu dincolo de orice critica sau ca nu se poate discuta altfel decat pozitiv despre efectele sale. Dimpotriva, cred ca el merita clarificat. Friedman insusi, in autobiografia scrisa impreuna cu sotia sa Rose si publicata in 1999, simte nevoia sa insiste asupra momentului, marturisind ca “vizita mea de sase zile s-a dovedit a avea consecinte pe care nu le-am anticipat vreodata si pe care am fost nevoiti sa le infruntam timp de zece ani, inclusiv proteste organizate impotriva mea aproape oriunde mergeam, cele mai de amploare fiind in Stockholm, la ceremonia de decernare a premiilor Nobel din 1976” [4].

Sa revedem succint desfasurarea evenimentelor: in 1975, Milton Friedman si Arnold Harbenger, ambii profesori de economie la Chicago, fac o vizita in Chile la invitatia unei banci locale. Friedman tine cate o conferinta la cele mai importante doua universitati chiliene si, pe data de 26 martie 1975, are o intrevedere de 45 de minute cu dictatorul Pinochet. Conform marturiei lui Friedman, acesta din urma ii cere o opinie privind felul in care ar putea fi stopate hiperinflatia (ajunsa la 800% in anul precedent) si recesiunea economica. Opinia vine sub forma unei scrisori expediate in 21 aprilie, iar sfatul lui Friedman pentru guvernul chilian este o terapie economica de soc [5] (concluzie la care ajunsesera in mod independent si consultantii economici angajati cu doi ani in urma, majoritatea formati la Universitatea din Chicago). Ceea ce ii ofera Friedman lui Pinochet este o confirmare a justetii unui diagnostic si a unui tratament deja prescris.

In august 1976, cu putin inaintea ceremoniei de decernare a premiului Nobel, Orlando Letelier, ministrul de externe din guvernul Allende, aflat in exil in SUA, publica un articol in The Nation [6], in care il acuza pe Milton Friedman de a fi “arhitectul intelectual si consilierul neoficial al echipei de economisti care conduc acum economia chiliana” [7], oferind sprijin dictaturii militare. O luna mai tarziu, Letelier este asasinat de serviciile secrete ale lui Pinochet, ceea ce amplifica popularitatea acuzelor sale.

Episodul este, cu siguranta, deschis discutiei. Un bun exemplu ilustrativ al unei critici extrem de dure, dar formulata cu onestitate intelectuala si intr-o maniera profesionista, il reprezinta un articol recent al lui Eric Schliesser de la Universitatea din Leiden, intitulat “Friedman, economia pozitiva si baietii de la Chicago” [8]. Pentru Schliesser, aceasta serie de intamplari ilustreaza o problema teoretica profunda pentru economia friedmaniana, care ii afecteaza chiar nucleul metodologic dur: fragilitatea tezei potrivit careia economia este o stiinta pozitiva [9], eliberata de orice raportari sau asumptii de ordin normativ sau politic. Chiar daca respingerea acestei teze poate deschide rolul unor interesante speculatii privind rolul intelectualului public (mai ales al economistului) in raport cu puterea politica, miza discutiei este cu totul alta decat cea din Doctrina socului.

Cum si-a vazut insa Friedman implicarea in episodul chilian? Cu siguranta, nu ca pe un sprijin acordat unui regim pe care il catalogheaza ca “demn de dispret” (despicable) si “atroce” [10]. Convingerea lui profunda, de ordin teoretic, era ca exista o relatie foarte stransa intre libertatea politica si cea economica, cea de-a doua fiind o conditie necesara pentru prima [11]. Reformele economice, odata infaptuite, sporesc sansele celor politice, prin dispersia centrilor de putere. Aceasta este convingerea care l-a facut sa ofere acelasi tip de sfaturi ca cele date lui Pinochet guvernelor comuniste din Iugoslavia sau URSS, si nu stiu ca vreun autor de stanga sa-l fi “acuzat” vreodata pe Friedman de comunism. Intre instaurarea democratiei prin revolta unei populatii exasperate si saracite si cea survenita prin efectele pe termen mediu ale libertatii economice, intr-o ipotetica situatie de alegere, Milton Friedman ar fi optat fara ezitare pentru a doua varianta. In propriile sale cuvinte, “ceea ce este cu adevarat important pana la urma in episodul chilian este ca piata libera si-a gasit drumul spre instaurarea unei societati libere” [12].

Desigur, nu toate faptele ne sunt prezentate denaturat in cartea doamnei Klein. Desigur, unele din ipotezele mai teoretice sunt plauzibile. Desigur, unele dintre starile de lucruri descrise sunt pe cat de reale, pe atat de regretabile. Spre exemplu, jonctiunea dintre un guvernamant extins in toate straturile societatii si acumularea disproportionata de putere in mainile marilor corporatii, specifica economiei de azi, este cu siguranta una nefericita. Dar ea va fi deplansa cu la fel de multa vehementa, intr-un mod ce ar putea parea unora paradoxal, de aparatorii pietei libere, care ar vedea in aceasta stare de lucruri mai curand amenintarea etatismului decat implinirea unei promisiuni a libertatii economice.

As vrea sa inchei enumerarea acestor obiectii cu o nota personala despre tratamentul la care ar trebui supuse marile personaje ale istoriei gandirii economice liberale. Nici Milton Friedman, nici Mises, Hayek sau altii nu merita jignirea de a fi tratati ca idoli de neatins. Ar fi o optiune care vine impotriva principiilor de onestitate intelectuala pe care le-au aparat in mod constant. A-i supune investigatiei critice, chiar cu vehementa si ardoare, inseamna a-i trata cu respect. Dar o cerinta elementara – macar de politete, daca nu si de rigoare intelectuala – este de a-i critica pentru ceea ce au sustinut, nu pentru ceea ce ne imaginam ca ne-ar fi placut sa sustina.

_________

1 Naomi Klein, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism, Metropolitan Books, New York, 2007. Editia recent aparuta in limba romana: Naomi Klein, Doctrina socului: Nasterea capitalismului dezastrelor (trad. Bogdan Lepadatu, Ciprian Siulea), Vellant, Bucuresti, 2009.

2 Johan Norberg, “The Klein Doctrine: The Rise of Disaster Polemics”, Cato Institute Briefing Papers, No. 102, 2008.

3 Economic Freedom of the World (EFW), unul dintre cele mai prestigioase rapoarte de monitorizare a libertatii economice pe glob. Arhiva rapoartelor poate fi consultata la http://www.freetheworld.com/efw_previous.html O discutie mai detaliata a acestui exemplu de ignorare programatica a faptelor, impreuna cu altele similare, poate fi gasita in articolul lui Norberg citat mai sus.

4 Milton si Rose Friedman, Two Lucky People, University of Chicago Press, Chicago, 1999, p. 400.

5 Expresie care nu are nici o legatura cu “doctrina socului”, asa cum e prezentat conceptul de doamna Klein.

6 Aceeasi publicatie in care Naomi Klein formuleaza pentru prima oara (in aprilie 2005, vezi textul integral la http://www.thenation.com/doc/20050502/klein) argumentul principal din Doctrina socului, intr-un articol din care, in mod surprinzator, lipseste orice referire la Friedman. “Criminalul” a fost prins in doar doi ani!

7 Textul lui Letelier poate fi consultat pe site-ul Transnational Institute, un think-tank socialist, la adresa http://www.tni.org/detail_page.phtml?page=letelier-docs_thenation

8 Eric S. Schliesser, “Friedman, Positive Economics, and the Chicago Boys” (2007). Articolul, in curs de publicare, este inca disponibil ca working paper la SSRN: http://ssrn.com/abstract=1142741 Schliesser ofera si o foarte utila cronologie a evenimentelor din Chile la finalul articolului, cronologie careia ii este indatorata si prezentarea mea si din care aflam, de exemplu, ca acordul de colaborare pe teme de politici economice intre Universitatea din Chicago si Universitatea Catolica din Chile, finantat de USAID, functiona inca din 1955, cu mult inainte de Allende si Pinochet!

9 In forma sa cea mai radicala, aceasta teza este sustinuta de Friedman chiar in discursul de primire a premiului Nobel.

10 Milton Friedman, “Economic Freedom, Human Freedom, Political Freedom”, conferinta sustinuta la California State University in 1991. Apud Norberg, op. cit., p. 4.

11 Nu e locul aici pentru a dezvolta acest argument. In liniile ei generale, ader in continuare la reconstructia pe care am propus-o in articolul “Milton Friedman: Capitalism si libertate”, in Laurentiu Stefan-Scalat (ed.), Dictionar de scrieri politice, Humanitas, 2000, care poate fi consultata de cititorii eventual interesati.

12 Interviu din 2000, a carui transcriere este disponibila la http://www.pbs.org/wgbh/commandingheights/shared/minitext/vid_miltonfriedman.html