PUBLICATII » Libertarienii despre Criza mondiala... » Criza financiara actuala: o critica...
Criza financiara actuala: o critica a explicatiilor oferite (Bogdan Glavan)
I. O singura criza, mai multe explicatii
De la inceputul crizei, in 2007, trei tipuri de explicatii au fost avansate constant pentru a justifica atat evidentul ciclu de tip boom-bust prin care a trecut economia in acest deceniu, cat si solutiile propuse pentru atenuarea efectelor si prevenirea acestui fenomen in viitor. Argumentele oferite nu sunt insa satisfacatoare – nici prin prisma coerentei logice, nici prin gradul de reflectare a realitatii. Sa le luam pe rand.
1. Lacomia
Cea mai la indemana explicatie este lacomia. Lacomia bancilor care au vanat chiar si clientii rau-platnici in speranta incasarii unui venit mai mare din dobanda aplicata creditelor. Lacomia debitorilor care s-au intins mai mult decat le este plapuma si au marit achizitiile pe datorie. Lacomia investitorilor care cumpara creditele ipotecare titrizate (obligatiuni garantate cu ipoteci) fara sa se mai uite la riscul aferent acestora.
Problema cu acest argument este ca lacomia nu evolueaza ciclic.
Nu exista nici un motiv pentru a-i banui pe capitalistii americani ca fiind mai lacomi decat cei rusi, brazilieni sau francezi. Si nu exista nici un motiv sa presupunem ca participantii la piata sunt mai lacomi decat cei care ii privesc, ii analizeaza si ne prezinta lacomia drept cauza principala a crizei. Din perspectiva psihologica, asadar, nu avem motive sa dam crezare acestui argument. In plus, din perspectiva economica, argumentul lacomiei nu explica modul concret de dezvoltare al avantului (care determina totodata si detaliile fazei de declin): nu ne spune de ce anumite sectoare sunt in mod special afectate de boom (activitatea imobiliara, constructiile, industria auto si sistemul financiar). Nu ne ajuta sa explicam de ce febra speculativa a demarat in tromba dupa anul 2001 si de ce s-a oprit brusc in anii 2006–2007.
Nu este pentru prima oara in istorie cand cresterea preturilor este pusa pe seama lacomiei speculantilor. Lasand la o parte problema cresterii diferentiate a preturilor (ceea ce ne face sa ne intrebam de ce lacomia se manifesta mai mult in domeniul imobiliar si mai putin in cel turistic, de pilda), se pune cu acuitate urmatoarea intrebare: daca lacomia dicteaza cursul economiei, de ce se multumesc vanzatorii sa creasca preturile doar cu 10% (sau 50%) pe an? De ce nu se dubleaza preturile in fiecare luna? Raspunsul este ca, de fapt, lacomia nu determina evolutia cererii. Mai precis, lacomia este limitata de banii pe care ii avem in buzunar.
2. Prostia
A doua explicatie a crizei pune accentul pe erorile comise de investitori din cauza lipsei capacitatii acestora de a evalua corect riscul investitiilor asumate. Din prostie si ignoranta, investitorii s-au hazardat sa cumpere active supraevaluate (irrational exuberance). Impachetata in argumente tehnice sofisticate (informatie asimetrica, comportament de turma, echilibre multiple s.a.), explicatia suna bine, dar… atat. Este in egala masura nerealista si lipsita de consistenta. In primul rand, formuleaza o acuzatie banala si profund falsa. Caci este greu de crezut ca vreun profesor de economie sau politician intelege mai bine functionarea sistemului financiar decat o pot face cei care lucreaza nemijlocit cu acesta – investitorii, cei care isi pun la bataie propria avere in tranzactiile derulate. Explicatia trece cu vederea problema stimulentelor: participantii la piata sunt direct interesati (in orice caz, mai mult decat ceilalti) sa depaseasca dificultatile informationale. Acesti participanti la piata (bancile de investitii si alte firme de administrare a activelor financiare) colecteaza anual cei mai de seama absolventi ai departamentelor de profil din cele mai bune universitati. Din punct de vedere intelectual, acestia sunt printre cei mai buni membri ai societatii. Nu putem sa punem criza pe seama ignorantei lor decat daca tratam in mod simplist situatia.
In al doilea rand, indiferent cat este de relevanta, problema asimetriei informationale nu poate duce nicidecum la criza. Pur si simplu, insuficienta informatiei ii impiedica pe indivizi sa intre in schimburi (care, cu o cunoastere adecvata, ar fi rentabil de efectuat). Consecinta este un numar redus de tranzactii (missing markets), nu comiterea unor erori. Aici trebuie sa ne intrebam de ce concurenta nu si-a manifestat efectele benefice cu care o crediteaza teoria si practica. De pilda, este ciudat ca nici o banca nu a ales sa-si consolideze reputatia, punand mai presus profitul pe termen lung decat cistigurile riscante pe termen scurt. S ar parea ca si investitorii secundari, dar si institutiile (asa-numitele originators of credit) care au creat si apoi revandut “activele toxice” sunt de vina. Atat cei care au acordat initial creditele ipotecare, strainandu-le, cat si cei care le-au cumparat de la primii au dat dovada de stupiditate in egala masura.
Pentru a merge la cauza crizei trebuie sa abandonam explicatia conventionala. Trebuie sa ne intrebam de ce investitorii actioneaza in corpore in acelasi sens pe piata. Iar raspunsul nu este “Pentru ca sunt prosti”, ci “Tocmai fiindca este profitabil”. Acest raspuns este doar aparent paradoxal.
3. Chinezii si arabii
A treia varianta a povestii spune ca un rol crucial in declansarea avantului nesustenabil l-a avut ampla lichiditate din piata, datorata ratei scazute a dobanzii. Aceasta din urma, la randul sau, a fost impinsa in jos datorita unui volum imens de economisiri pe plan mondial, deopotriva de sorginte privata si publica (mai multe state in curs de dezvoltare, printre care China si tari din Orientul Mijlociu, au acumulat treptat rezerve valutare uriase, pe care le-au deversat in economia americana). De aici a rezultat ieftinirea creditului si incurajarea indatorarii.
Aceasta explicatie este sustinuta, printre altii, de Alan Greenspan, fostul guvernator al Bancii Centrale Americane. Pe scurt, ea pacatuieste zdravan la capitolul relevanta empirica: este falsa sau, in cel mai bun caz, incompleta. Spun falsa, deoarece statisticile internationale arata ca economisirile nu au crescut, in perioada la care facem referire, din contra, in ultimele decenii am asistat la o scadere a ratei economisirii in lume. Putem afirma, asadar, ca boom-ul s-a produs pe un trend istoric de declin al economisirii. In acelasi timp, este adevarat ca rezervele oficiale de dolari au crescut constant si ca statele care le poseda le-au canalizat spre investitii in economia americana. Insa (1) acumularea de bani in visteria bancilor centrale nu este sinonima cu cresterea economisirii si (2) necesita ea insasi o explicatie: exista mai multi dolari in lume pentru ca cineva i-a produs mai intai, nu pentru ca au cazut din cer. Daca mergem in continuare pe acest fir logic ajungem la factorul determinant fundamental al ciclului, anume expansiunea monetara (inflatia) la care au recurs autoritatile americane.
II. Adevaratii vinovati: statul si bancherii
Cele trei tipuri de explicatii aruncate in ochii publicului nu sunt valabile. Printre altele, toate se impotmolesc in punctul din care trebuie de fapt sa inceapa explicatia corecta: banii si functionarea sistemului financiar.
In varful acestui sistem se afla banca centrala in calitatea sa de producator monetar. Banca centrala poate extinde oricand masa monetara, deoarece banii de hartie pe care ii produce costa practic… zero. Astfel, devine foarte simplu pentru stat sa adopte politica too big to fail, prin care bancherii si ceilalti actori importanti din sistemul financiar sunt incurajati sa se indatoreze si sa investeasca imprudent – fenomen cunoscut sub numele de “hazard moral”. Daca investitiile se intorc cu profit, banii se duc in buzunarele bancherilor si ale celorlalti jucatori de pe piata. Daca investitiile aduc pierderi, acestea sunt externalizate prin inflatie. Nimanui nu-i mai pasa de rationalitatea economica din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului (adica cetatenilor). De fapt, rationalitatea este intoarsa pe dos. Devine rentabil sa speculezi, sa te indatorezi, pentru ca numai asa poti castiga. Daca stai pe margine si te comporti prudent, nu faci decat sa irosesti o oportunitate si sa pierzi in raport cu ceilalti. Pur si simplu, aceasta este logica dupa care functioneaza sistemul. Indiferent cate reglementari i se aduc, tendinta catre crize este incorporata in sistem. Ea nu poate fi evitata decat prin reformarea din temelii a acestuia.
Exista si alte motive punctuale, specifice contextului, care au modelat acest avant artificial. De exemplu, un rol important l-a avut politica guvernului american de incurajare a creditarii populatiei sarace – asa-numitele credite subprime – urmare a politicii mai vechi de crestere a numarului proprietarilor de case. Masurile legislative adoptate in acest sens au distorsionat alocarea creditului, in sensul stimularii expansiunii constructiei de locuinte si cresterii ponderii imprumuturilor neperformante.
Cheia evitarii situatiilor de acest gen care se pot intampla in viitor sta in intelegerea corecta a trecutului. Din nefericire, dezbaterea publica este dominata de “experti” care isi obtin veniturile din relatiile pe care le intretin cu statul sau cu sistemul financiar – atunci cand prim-planul nu il detin politicienii insisi. Nu ne putem astepta ca solutiile veritabile sa vina de aici. Stimulentele se opun.
