PUBLICATII » Libertarienii despre Criza mondiala... » Politicile anticriza...
Politicile anticriza (Horia Terpe)
Odata cu imbunatatirea indicatorilor financiari din ultimele saptamani se poate spune, cel putin din punct de vedere psihologic, ca partea de “criza” a ciclului a trecut. Insa schimbarea rapida a situatiei economice – care evolueaza catre a doua parte a ciclului – ridica un nou tip de provocari, iar eventuala aplicare defazata a masurilor pregatite pentru si in timpul fazei initiale poate cauza o alta inrautatire.
Ieri
Din punct de vedere economic, prabusirea unor piete financiare supraexpuse la risc s-a transformat intr-o criza economica globala care va fi urmata, se pare, de o recesiune (pentru 2009, OECD a prognozat o scadere medie a PIB-ului tarilor membre de 4,3%). Pe fond, la originea crizei actuale se gasesc racilele sistemelor bancare si monetare: o lunga perioada de rate scazute ale dobanzilor in intreaga lume, sustinute de politici monetare expansioniste, dezechilibre imense ale balantelor de cont curent si crestere economica supraalimentata prin bani usori.
Factorul declansator – prabusirea creditelor imobiliare de pe piata americana – a fost doar cea mai slaba veriga, din pacate suficient de ampla incat sa antreneze intregul sistem.
Din punct de vedere psihologic, criza a fost receptata ca o inlocuire rapida a adevarurilor general acceptate cu privire la lume de catre o cantitate masiva si brusca de incertitudine – o ampla distorsiune a informatiei generale relevante cu privire la prezent si mai ales cu privire la viitor. Pentru o perioada, senzatia generala a fost ca imaginea lumii s-a spart in mii de cioburi. Insa, din acest punct de vedere, se poate spune ca criza a fost deja depasita.
Atenuarea perceptiilor negative asociate incertitudinii s-a datorat in primul rand trecerii timpului, dar si dezmeticirii mediilor politice occidentale si internationale. Astfel, confruntat cu o avalansa de semnale negative privind extinderea si aprofundarea crizei, reflexul politic initial a fost unul panicard si dezarticulat. Prima generatie de politici anticriza a constat in masuri incoerente si improvizate, in lipsa unui plan predefinit pentru o asemenea situatie. Importante guverne occidentale au abandonat peste noapte 30 de ani de politica economica neoclasica (rezumata, in linii mari, de Washington Consensus) si au risipit primele sute de miliarde de dolari publici in masuri improvizate de salvare a unor banci sau companii care, insotite de discursuri alarmiste, au panicat in extrem agentii economici, accelerand tezaurizarea resurselor si, prin urmare, contractarea activitatii economice la toate nivelurile.
Exista doua categorii de cauze pentru acest comportament. Primele sunt de natura conjuncturala; dintre acestea, cea mai importanta este nefericita suprapunere a inceputului crizei cu alegerile americane. A doua categorie este de natura sistemica. Prin natura democratiilor, leadershipul politic este furnizat colectiv si competitiv. Adica exista o pluralitate de voci politice, dintre care nici una nu vrea sa ramana mai prejos decat alta in a se exprima cu privire la evolutiile prezentului. Din acest motiv, unele dintre cerintele de baza ale leadershipului, ca, spre exemplu, imperativul linistirii populatiei in timpul unei crize, sunt dificil de practicat. In plus, un alt efect al sistemului politic curent este inertia opiniilor. Aceasta poate deveni o problema critica in conditiile unei crize, care, fiind caracterizata de bruste schimbari de situatie, provoaca sistemul politic ca in reactiile si interventiile sale sa tina pasul. Vor fi acestea sincrone recesiunii si recuperarii de maine?
Azi
In iarna insa, sistemul international a reinceput sa functioneze. Tonul anticriza a inceput sa fie preluat de organizatii ca FMI, Banca Mondiala, UE ori diferitele foruri G, care au insistat asupra necesitatii coordonarii internationale a eforturilor anticriza si au adoptat un discurs internationalist si conservator, incercand sa calmeze panica si avertizand impotriva tentatiilor protectionismului si a pericolului inflatiei provocate de cheltuieli publice iresponsabile. In plus fata de potentiala calitate superioara a politicilor economice, coordonarea internationala are si un efect de linistire a agentilor economici. Minimal – si prin comparatie cu reactiile politice initiale – se creeaza perceptia ca exista o intelegere comuna privind ce se intampla si ce este de facut. Chiar daca o asemenea intelegere ar fi, in detaliu, eronata, ea contribuie la calmarea panicii si elimina o parte dintre incertitudinile asociate crizei, facilitand reinchegarea unei imagini comune suficient de larg impartasite incat sa poata functiona ca punctul fix necesar recastigarii controlului individual si/sau sentimentului asociat acestuia.
Aceste doua aspecte pot fi in masura sa evite doua rele pe termen scurt. Avand in vedere ca, pe de o parte, majoritatea economiilor importante sunt integrate in acest cadru institutional si ca, pe de alta parte, acordul actorilor statali importanti ii confera suficienta legitimitate si influenta, deviatiile protectioniste care au inceput sa prinda teren in diferite state pot fi stopate si tinute sub control. In plus, predominanta unui discurs international comun poate limita apelul radicalizarii ideologice in crestere a diferitelor miscari pentru care criza reprezinta o buna oportunitate de afirmare, indiferent de natura ideilor sustinute.
Maine
Aceasta este ceea ce politicienii au putut face si au facut impotriva crizei. Paradoxal insa, continuarea perseverenta a eforturilor incepute – implementarea politicilor economice pregatite asa cum sunt acestea proiectate in momentul de fata – ar putea face mai mult rau decat bine. In linii mari, problema este urmatoarea. Atat din punct de vedere financiar cat si din punct de vedere psihologic, criza propriu-zisa se pare ca a trecut. Urmatoarele faze ale ciclului constau in recesiune, urmata de recuperare. Pur si simplu, oamenii nu pot trai multa vreme fara activitate economica. Insa procesele de recuperare sunt de fapt sincrone recesiunii; ele incep in timpul acesteia – etapizarea lor ulterioara este doar o simplificare spre a facilita intelegerea. Asadar, principalul pericol este ca efectele colaterale negative ale politicilor anticriza, care urmeaza un ritm independent de cel al crizei, sa nu raneasca recuperarea naturala a economiei.
Mixajul de politici economice angajat impotriva crizei presupune, pe de o parte, o politica monetara constand in scaderea la minim a ratelor dobanzii si expansiunea masei monetare (“quantitative easening” in terminologia actuala) si, pe de alta parte, o politica fiscala constand in “stimul fiscal”: cheltuieli guvernamentale ridicate si scaderea nivelului de taxare (sau macar mentinerea sa la nivelul precedent); urmand ca deficitul bugetar astfel realizat sa fie finantat tocmai prin cresterea masei monetare (via cumpararea de catre bancile centrale a bonurilor de stat). Cheltuielile guvernamentale, in teorie, ar fi indreptate catre trei scopuri: curatirea bancilor si a institutiilor financiare de instrumente cu risc ridicat, salvarea unor mari companii in incercarea de a intrerupe dominoul falimentelor si, in sfarsit, investitia in lucrari publice care sa ocupe cat mai multi someri sau potentiali someri. Ideea principala a acestei combinatii de politici este deblocarea activitatii economice prin ieftinirea banilor. Dupa unele estimari, cresterea masei monetare ocazionate de criza a trecut deja de 4 triliarde de dolari (pentru comparatie, valoarea comertului OECD in bunuri si servicii in anul 2000 a fost de cca 6 trd), bani care vor fi urmati pe termen scurt de inca 1,1 trd injectate via FMI, Banca Mondiala si alte banci regionale. Evident, costul intregii operatiuni este inflatia tuturor monedelor astfel “usurate”, platita de catre toti detinatorii acestor monede. Pariul pus poate avea succes numai daca sunt intrunite doua conditii-cheie: 1. Injectia de moneda trebuie sa aiba loc in timpul crizei, si nu in timpul recesiunii sau recuperarii. Sincronizarea cu faza de blocaj a crizei este esentiala. Si 2. Pentru efectul scontat, dispersia noii monede in economie trebuie sa fie rapida, brusca.
Daca perceptia potrivit careia partea de criza a ciclului s-a incheiat este corecta, atunci fereastra de oportunitate pentru acest Mixaj de politici se va inchide in cel mai scurt timp. Continuarea lor in timpul recesiunii nu ar face decat sa incetineasca recuperarea, care consta in reorientarea activitatii economice a indivizilor (si, implicit, re-combinarea altor factori de productie) in noi directii sau domenii care sunt potential profitabile. Insa daca acestia sunt raniti in incercarea lor de catre inflatie, pe de o parte, si de noi si schimbatoare reglementari, pe de alta parte, vor esua.
Un set complet diferit de politici este necesar in anticiparea recuperarii economice, iar dificultatea schimbarii rapide a optiunilor politice astfel incat acestea sa tina pasul cu criza este cel mai ingrijorator lucru.
Acest set de politici postcriza presupune trei elemente. In primul rand, Mixajul de politici economice trebuie sa revina la reglarile initiale. Scopul politicii monetare trebuie sa redevina controlul inflatiei, prin stoparea “quantitative easening” si limitarea interventiei la reglajul fin al dobanzii de referinta. Reconstruirea increderii in moneda este cheia pentru ca activitatile economice sa poata fi reluate. In al doilea rand este problema reglementarii. Agitatia provocata de criza a ridicat un val de opinie semnificativ, nu intotdeauna dezinteresat, in favoarea cresterii reglementarii. Din fericire, spre deosebire de mixajul economic descris, asta nu s-a putut face peste noapte. Insa acum ar fi necesara o contraintuitiva schimbare de macaz la nivelul opiniilor decidentilor si expertilor, pentru ca in sprijinul recuperarii este necesara tocmai liberalizarea si dereglementarea pietelor, asa incat volatilitatea acestora sa creasca cat mai mult pentru a permite reajustarea rapida a activitatii economice imediat ce criza trece de punctul minim. In sfarsit, al treilea element presupune asistarea directa a indivizilor sau familiilor cel mai grav loviti de criza (si nu via unitatile economice in care acestia sunt acum angajati, intre care piata trebuie sa le selecteze pe cele viabile).
Prin facilitarea comunicarii si circulatiei informatiilor, globalizarea are printre alte efecte accelerarea reactiilor psihologice si economice in raport cu schimbarile. Acesta este un motiv serios pentru a crede ca desfasurarea ciclului economic negativ actual poate fi una rapida. Cazul cel mai rau este insa acela in care insistenta unor politici anticriza nepotrivite ar putea provoca inflatie si rigidizarea pietelor, impiedicand astfel recuperarea si prelungind recesiunea. Cam asta s-a intamplat dupa ultima Mare Criza.
