PUBLICATII » Libertarienii despre Criza mondiala... » Falsificarea banilor de catre...
Falsificarea banilor de catre institutiile statului (Andrei Trandafira)
Actuala criza economica are un caracter paradoxal. Capacitatea de productie la nivel global este in continua crestere, tehnologiile evolueaza cu rapiditate, inca nu exista probleme de raritate semnificativa a vreunei resurse vitale, resursele umane sunt din ce in ce mai numeroase. Insa, cu toate acestea, ne aflam in plina criza economica, iar oamenii de pe tot globul se tem pentru ce ar putea aduce viitorul nu prea indepartat. Ceva pare fundamental in neregula cu aceasta situatie. Este oare vorba de un esec al capitalismului si al pietei libere sau dimpotriva?
Distinctia intre proprietatea privata si proprietatea colectiva este o distinctie inselatoare. Amintindu-ne de regimul comunist, in ce fel era proprietatea colectiva? Cu siguranta, proprietatea era considerata colectiva; insa, dupa cum stim, controlul efectiv al presupusei entitati colective poate fi realizat doar de catre indivizi concreti. Iar istoria umanitatii poate fi lesne inteleasa ca istoria modurilor in care o casta conducatoare mica a controlat majoritatea proprietatii.
Ceea ce e izbitor la sistemul comunist este tocmai faptul ca o mica elita conducatoare controla, de facto, decizia asupra folosirii celei mai mari parti a proprietatii presupus colective.
Cand vorbim de o ordine a proprietatii private, noi sustinem in primul rand o lume in care fiecare om poate produce bunuri si servicii pe care sa le schimbe pe o piata libera (libertate) si in care distributia averii este obtinuta exclusiv in urma unor tranzactii voluntare cu respectarea drepturilor de proprietate ale altora (dreptate). Insa datorita dispersiei initiativei private si a talentelor, este nerezonabil sa ne imaginam aceasta lume ca pe una profund inechitabila. Rezultatul distributiei nu va fi unul in care putini indivizi controleaza o mare parte a proprietatii.
Ce rol au banii in aceasta ordine? Banii, ca mijloc de schimb si etalon de masura a valorii, nu au o valoare intrinseca tranzactionabila intr-o economie pe baza de troc. Cu alte cuvinte, banii nu tin niciodata de foame prin ei insisi, ci datorita faptului ca au o putere de cumparare stabilita in urma interactiunilor economice pe piata. Banii constituie nu bunuri ca atare, ci indreptatiri la alte bunuri (social claims) intemeiate pe increderea in ei a altor participanti la piata. Iar valoarea banilor instituita la nivel social cuantifica utilitatea sociala pe care un individ o furnizeaza prin intermediul bunurilor si serviciilor oferite. Interdependenta umana este atat de puternica incat valoarea banilor este mentinuta si stabilizata prin fiecare interactiune pe piata care implica bani.
Taxarea sau impozitarea sunt actiuni prin care cetatenii contribuie la bugetul statului, finantandu-i astfel cheltuielile. Exista doua metode principale prin care ele se pot realiza. Prima, cea directa, consta in impozitarea venitului, profitului sau a tranzactiilor. Aceasta metoda presupune prelevarea unei cote procentuale din banii deja existenti pe piata. Intr-o societate cu o masa monetara de 10 milioane unitati si un impozit unic pe venit de 10%, statul va colecta din impozite un milion de unitati monetare, iar in zona privata vor ramane noua milioane de unitati. A doua metoda, cea indirecta, consta in introducerea de masa monetara noua. Astfel, in acelasi exemplu, o metoda aproximativ echivalenta pentru a obtine aceleasi resurse de partea statului ar fi sa se tipareasca un milion suplimentar. In acest caz, desi in zona privata am avea tot 10 milioane, iar statul ar dispune de un milion proveniti din bani nou tipariti, taxarea s-ar produce tot asupra cetatenilor, deoarece introducerea noilor bani conduce la devalorizarea monedei cu 10%. Pe scurt, indiferent de metoda folosita, efectul este acelasi daca procentul din masa monetara totala obtinut de catre stat este acelasi. Desigur, de obicei statul practica ambele metode, insa o considera doar pe prima ca fiind taxare sau impozitare.
Fara a aduce in discutie justetea impozitarii sau a existentei taxelor ca atare, ramane indiscutabil faptul ca ele tin in exclusivitate de relatia dintre cetateni si stat, ca entitate colectiva ce le reprezinta interesele. Intr-o economie libera care functioneaza in mod just, banii nu pot fi creati din nimic. Banii reprezinta indreptatiri la bunuri si servicii (acele social claims de care vorbeam), iar cantitatea totala de bani de pe piata reprezinta cantitatea totala de indreptatiri detinuta la nivelul societatii. Cu alte cuvinte, intr-o astfel de economie utilitatea principala a banilor este de a permite distributia indreptatirilor la nivelul membrilor societatii. Iar ordinea proprietatii private asigura ca aceste indreptatiri pot fi obtinute doar in urma furnizarii unor bunuri si servicii pe piata libera. Conditia de baza care asigura o buna functionare a acestui instrument monetar este caracterul divizibil al acestora, ceea ce asigura o buna fluiditate tranzactiilor pe piata.
Desigur, un sistem monetar cu masa monetara fixa implica probleme complexe. Una dintre ele ar fi blocarea economiei din cauza raritatii bunului monetar. Conform acestui argument, cresterea continua a produsului intern brut corelata cu o masa monetara fixa ar cauza un fenomen de deflatie, cel putin la fel de nociv ca cel de inflatie. Valoarea unei unitati monetare ar creste continuu, stimuland astfel economisirea. Intr-un sistem cu masa monetara fixa este suficient sa “tii banii la ciorap” pentru ca valoarea lor sa creasca proportional cu cresterea PIB-ului. Un astfel de sistem ar crea un cerc vicios, deoarece oamenii ar fi stimulati sa economiseasca banii in conditiile in care economia prospera, ceea ce ar duce mai departe la scaderea masei monetare utilizate propriu-zis in tranzactiile de pe piata, la o crestere si mai accentuata a valorii banilor si a stimulentelor pentru a economisi. In final, acest proces ar duce la disparitia lichiditatilor de pe piata, echivalenta cu blocarea intregii economii. Prin urmare, se pare ca o economie functionala presupune introducerea de noi lichiditati pe piata pentru a preveni blocajul tranzactiilor si investitiilor.
Dincolo de intrebarea tehnica cu privire la cantitatea de bani noi ce trebuie sa intre pe piata pentru a asigura o buna functionare a economiei, problema fundamentala ramane una de ordin politic si moral – sau, daca vreti, una de dreptate: Cine trebuie sa ajunga in posesia noilor bani intrati pe piata? Daca banii reprezinta indreptatiri obtinute in urma serviciilor furnizate pe piata libera, atunci noii bani nu reflecta contributia de acest fel a vreunui individ. Prin urmare, un sistem monetar care presupune si introducerea de cantitati noi de bani pe piata din ratiuni pur financiare este drept in masura in care actiunile de introducere de masa monetara nu altereaza in nici un fel structura de distributie a indreptatirilor. Altfel spus, introducerea de noi bani pe piata nu trebuie sa modifice distributia relativa a puterii de cumparare in randul agentilor existenti, distributie rezultata anterior ca urmare a interactiunilor de pe piata libera.
In paralel cu cele doua posibilitati de taxare exista doua modalitati legitime de introducere a noilor bani pe piata de catre stat. Prima dintre ele presupune distribuirea noilor bani la nivelul populatiei, proportional cu cota pe care o detineau din masa monetara, lasand astfel neafectata distributia puterii de cumparare anterioare. A doua metoda presupune alocarea noilor bani direct la bugetul de stat ca parte din taxare. Dintre cele doua metode, prima pare complet inutila in masura in care ulterior se va realiza procesul de impozitare. Folosind a doua metoda, se realizeaza atat impozitarea cat si cresterea masei monetare printr-un singur proces de alocare a noilor bani direct la bugetul de stat.
Din pacate, in actualul sistem monetar introducerea noilor bani pe piata se face intr-un mod diferit si ilegitim. Iar cazul cel mai elocvent este chiar pilonul central al pietei monetare mondiale, cel al Statelor Unite. Sa presupunem ca guvernul federal are nevoie de 10.000 $ pentru a acoperi anumite cheltuieli bugetare. El emite bonuri de trezorerie in valoare de 10.000 $. Banca Federala cumpara bonurile de trezorerie, creditand contul guvernamental aflat la banca A cu suma de 10.000 $, bani nou creati pe care guvernul ii poate folosi si care se bucura de puterea de cumparare initiala. Acesti 10.000 $ depozitati in banca A vor deveni totodata si parte a rezervei bancii A. Pe baza principiului rezervei fractionare, banca A are dreptul sa imprumute 90% din noua rezerva. Acesti 9.000 $, bani de asemenea nou creati, vor fi imprumutati unor doritori, iar banii vor ajunge in depozitul unei alte banci comerciale B, care la randul ei va putea imprumuta 8.100 $ unui nou client, procesul continuand pana ce se vor fi creat aproximativ 100.000 $ noi: cei 10.000 $ initiali folositi de catre guvern plus inca aproximativ 90.000 $ oferiti drept credit potentialilor doritori. Desigur, odata cu folosirea acestor noi bani se creeaza o datorie echivalenta, 10.000 $ datorati de catre guvern si 90.000 $ datorati de creditori.
Cui sunt datorati acesti bani? In mare parte bancilor. Pentru a intelege magnitudinea nedreptatii, este suficient sa ne uitam la datoria publica a Statelor Unite, care a ajuns la 13.000 de miliarde de dolari; suma care este in mare parte datorata ca urmare a sumelor de bani nou creati primiti de catre guvern de la Banca Federala. Daca adaugam pe deasupra o suma de noua ori mai mare, datorata de indivizi si companii in urma primirii de credite in bani nou creati in baza principiului rezervei fractionare, situatia devine dramatica. Intr-o lume in care banii ar trebui sa reflecte doar contributia fiecarui individ pe piata libera, asistam la un proces continuu de falsificare a banilor de catre institutiile statului, care ii lasa pe indivizi luati atat separat cat si colectiv datori, si economia intr-o stare de criza.
