PUBLICATII » Libertarienii despre Criza mondiala... » Jurnal de criza: capitalism cu...
Jurnal de criza: capitalism cu prezumtie de vinovatie (Cosmin Marinescu)
Nu voi incerca, in acest scurt “jurnal”, sa zugravesc neaparat conditiile institutionale din care rasar ciclurile economice, cu toate detalierile teoretice asupra cauzelor crizei. Aici, acum, ma preocupa mai mult negarea radicala a capitalismului, cu un vast arsenal de mituri, erori si rea-credinta. Dincolo de teoria economica autentica a ciclului afacerilor, “profesiunea de credinta” a economistului obliga, cred, astazi poate mai mult decat oricand, la rigoare logica si restaurarea adevarului despre capitalism, despre sistemul economic al pietei libere.
Este criza! Cum procedam?
Simplu, putem da vina pe capitalism! Multe din relele lumii postmoderne sunt atribuite, astazi, pietei libere: daca pacifistii vad razboaiele drept produs al imperialismului capitalist, dictatorii secolului trecut au condamnat capitalismul pe motive de… pacifism “burghez”. Tot mai multi oameni pun saracia pe seama capitalismului, in timp ce il acuza, contradictoriu, de excese de… materialism. Tot capitalismul ar fi cel care submineaza valorile familiale si inspira la imoralitate.
Putini au ramas cei care sa nu condamne capitalismul pentru ceva anume.
Perpetuu parca, dar mai acerb astazi ca niciodata, este mitul ca libertatea economica si capitalismul sunt cauzele crizei actuale. Articole recente in The New York Times, de pilda, fac apologia dezastrului economiei “ancorate” in laissez-faire: “prezumtia de vinovatie” inunda mitologia populara tesuta in jurul capitalismului: “cultura americana celebreaza capitalismul laissez-faire drept ideal economic”, “piata libera este vinovata de criza economica globalizata”. Tot recent, Newsweek Magazine ne asigura de pe coperta ca “astazi, cu totii suntem socialisti”, iar sfarsitul capitalismului a devenit implacabil.
Nimic nou sub soare, daca ne gandim la profetiile marxiste ce invocau secular colapsul pietei libere, rapusa de povara ciclurilor economice. De altfel, din majoritatea manualelor de economie (de piata!) de astazi razbate, mai mult sau mai putin subtil, socialismul inevitabil: “ciclul economic este o forma de evolutie normala, fireasca, a activitatii economice”, adica rabufnirea naturala a “contradictiilor interne ale pietei”. De aici, prabusirea prezisa a capitalismului, destramat treptat, din interior, de recesiuni tot mai frecvente si mai apasatoare.
Doua sunt, insa, problemele unei asemenea retorici. In primul rand, modelul american, “capitalismul” occidental, in general, nu (mai) au practic nimic in comun cu piata libera. In al doilea rand, in privinta solutiilor, guvernele au abandonat orice rezerva de incredere in forta autoreglatoare a pietei, de unde si inclinatia de administrare a acelorasi “medicamente” care, de fapt, au declansat boala.
Ideea ca sistemul economic occidental ar fi, in prezent, unul capitalist, de “piata libera”, este la fel de absurda ca si pretentia unor radicali nationalisti ca politica economica a URSS a fost, in ultimii sai ani, una laissez-faire. Insa prezumtia de vinovatie a capitalismului are efect de “bulgare de zapada” in favoarea tavalugului etatist. De exemplu, in America anilor 1930, presedintele Hoover era acuzat de “colaborationism” cu laissez-faire-ul, desi politicile sale erau complet anticapitaliste. Scopul lor era sa impiedice reducerea salariilor. Insa tocmai reducerea salariilor ar fi restaurat, cumva, cererea de munca si ar mai fi domolit somajul masiv. Mai tarziu, prin invocarea somajului drastic izvorat chiar din politicile lui Hoover, adversarii capitalismului si-au asigurat un nou val de welfare state prin politicile de inspiratie socialista din New-Deal-ul lui Roosevelt.
Debutul erei republicanismului democratic, angajarea in cele doua razboaie mondiale si mai ales dezvoltarea securitatii sociale, introdusa in perioada Marii Depresiuni, au generat cresterea continua a marimii guvernelor. In ultimele decenii, in Franta si Germania, de exemplu, ponderea cheltuielilor guvernamentale in PIB a depasit sistematic 50% din PIB. Mai putem spune, oare, ca avem de-a face cu “economie de piata”, cand peste jumatate din avutia nou creata anual este distribuita, arbitrar, pe criteriile politice ale guvernarii?!
“Vinovatii fara vina cer sa se faca lumina”
Dezbaterile pe agenda crizei se poarta, indeobste, in tandemul consecinte – solutii. Este lipsita de sens, insa, orice tentativa de “combatere” a crizei – asa cum triumfalist pronunta rapoartele oficiale – in absenta oricarei probe de discernamant asupra cauzelor fundamentale, anatomice as spune, ale ciclului afacerilor.
Istoria recenta a crizei arata, pe scurt, cam asa: in ultima decada, decidentii politici monopolisti ai principalelor monede din lume au purces la reducerea ratei dobanzii si expansiune monetara, convinsi ca astfel vor dezlega obstacolele din calea prosperitatii economice. Originile recesiunii actuale trebuie cautate in anii de expansiune monetara promovata generos de Federal Reserve System – Banca Centrala a SUA. Din 2001 si pana in 2008, FED a invadat pietele financiare cu valuri de moneda, care s-au scurs in credit artificial ieftin si, in consecinta, in dezvoltari economice cu insuficienta prudenta investitionala. In ultimii cinci ani, rata dobanzii de politica monetara a evoluat sistematic, in termeni reali, in banda zero si chiar negativa. Aceeasi politica a banilor ieftini a fost adoptata si de Banca Japoniei, care a varsat in bancile subordonate bani cu dobanda nominala zero. In acelasi sens, Banca Centrala Europeana a cautat sa sufle in panzele ciuruite ale cresterii economice din Europa cu reducerea ratei dobanzii de politica monetara, vreme de mai multi ani, la circa 2%.
In SUA, sistemul bancar – stimulat si prin reglementari de tip welfare state – a expandat nesabuit creditul, catre categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic “o casa pentru fiecare american”. Dobanzile extrem de scazute promovate de FED au distrus stimulentul de economisire si au deschis robinetul consumului si indatorarii.
De aceea, responsabilitatea pentru mersul ciclic al economiei revine tocmai autoritatilor monetare, cele care tin fraiele sistemului monetar si care elibereaza in sistem, periodic, injectii de lichiditate. Insa ca si in cazul dopajului sportiv, iluzia de prosperitate e de scurta durata, pana ce “organismul” economic resimte acut nevoia de a se curata de plagile gen bubble speculativ.
De aici esenta curativa a crizei, prin care este salubrizata, de fapt, o structura economica deformata artificial, prin capitalul fictiv tasnit din tiparnitele – reale si scripturale – ale bancilor centrale. “Piata” nu a facut decat sa raspunda la stimulente, sa exacerbeze consumul si indatorarea, in dauna economisirii si acumularii sanatoase de capital.
De la prezumtia de vinovatie la verdictul economiei
Dar ce inseamna, oare, capitalismul si cum se invart rotitele acestuia? Capitalismul este sistemul libertatii care incepe si se incheie cu institutia esentiala a societatii – proprietatea privata. Simpla trecere in revista a anatomiei pietei libere arata lesne de ce capitalismul nu este “salbatic” ori “domestic”, ci doar sistemul institutional al proprietatii private si al regulilor dreptului privat.
Piata nu este condusa de cineva anume, ci numai de regula proprietatii private. Ea semnifica un sistem participativ de societate in care fiecare e respectat pentru ca nimeni nu e personal favorizat. “Salbatice” nu pot fi decat furtul, exproprierea proprietatii legitime, agresiunea si exploatarea si, bineinteles, ca moda perena parca a tranzitiei, afacerile cu statul pe ritm de “licitatie cu dedicatie”. Ceea ce este “salbatic” nu poate fi catusi de putin capitalism si, deci, nici economie. Nu capitalismul, ci de fapt socialismul este salbatic, caci socialismul a luat nastere prin violenta, constrangere si nationalizarea proprietatii private, care au ucis zeci de milioane de oameni pasnici in numele unei utopii contrare firii.
Proprietatea privata nu a fost inventata de nimeni, ea exista prin insasi esenta naturii umane. Astfel, economia de piata nu este ceva accidental sau artificial, care sa poata fi inlocuit prin orice alt mod de actiune. As spune, de fapt, ca economia de piata este starea naturala a societatii moderne. “Naturala” nu poate fi decat piata libera, ca sistem spontan de interactiune sociala ce functioneaza lin, in armonia cooperarii sociale, si in care mecanismul preturilor libere orienteaza resursele productive, precum o “mana invizibila”, catre cele mai valoroase utilizari. “Artificiala” este, spre deosebire, interventia guvernului, cea care induce dezechilibre economice si sincope in alocarea eficienta a resurselor.
Vinovata este “piata”? Eu nu cunosc aceasta persoana! Piata nu este o entitate, una care sa adopte decizii, adecvate ori nedorite. “Piata” nu reprezinta decat o eticheta pentru sistemul schimburilor voluntare de drepturi legitime de proprietate privata. Nici un fel de forte “automate” sau “anonime” nu actioneaza “mecanismul” pietei. Singurii factori care “dirijeaza” piata si determina preturile sunt actiunile oamenilor; piata libera inseamna oameni, Ionescu, Popescu, Marinescu etc., ce urmaresc scopuri legitime si care utilizeaza, deliberat, mijloace economice pentru atingerea scopurilor lor.
Sistemul de piata tinde sa dea fiecaruia ceea ce el creeaza. Sintagma “dupa fapta si rasplata” este cea care ghideaza actiunile umane pe piata. De aceea, capitalismul nu poate pica testul etic in dauna celebrei politici socialiste – “de la fiecare dupa posibilitati, tuturor dupa nevoi”. In sistemul schimbului voluntar, rasplata fiecaruia este rezultatul oferirii serviciilor sale celorlalti. Morala este aceea ca, daca doresti un venit cat mai mare, trebuie sa socotesti cum ii poti ajuta cel mai mult pe ceilalti. Bill Gates, de exemplu, a castigat o multime de bani pentru ca, prin talentul lui tehnic si antreprenorial, a dezvoltat un produs ce a imbunatatit radical viata a miliarde de oameni.
Desi capitalismul este sistemul economic pe care s-a cladit civilizatia si prosperitatea occidentala, politicile mai tuturor guvernelor occidentale se ghideaza, in prezent, dupa idei total anticapitaliste. Pacatul ultim al etatismului este credinta ca guvernul poate rezolva orice probleme ale oamenilor.
Problema este ca, in nemasurata-i generozitate, “inginerul social” din sfera puterii politice interfereaza cu legile economice, cu ordinea naturala a unei realitati guvernate de legitati universale. Orice incercare de a transforma lumea fara a tine cont de legile raritatii, ale pietei, ale monedei etc. va avea tot atat succes cat ar avea un decret guvernamental ce i-ar sili pe oameni sa zboare. Iar atunci cand guvernantii forteaza limitele legilor economice, consecinta inseamna conflict si exploatare, saracie si dezordine spirituala. De aceea, fie si doar in planul sau moral, “prezumtia de vinovatie” asupra crizei trebuie sa treaca dincolo de “mana invizibila” a capitalismului, in “mana vizibila” a statului si a monopolului monetar etatist.
