PUBLICATII » Libertarienii despre Criza mondiala... » Geopolitica inflatiei. Lumea...
Geopolitica inflatiei. Lumea recenta intre dolari si doluri (Octavian-Dragomir Jora)
n 1904, Sir Halford J. Mackinder trimitea un articol Societatii Britanice de Geografie, revolutionand gandirea geopolitica clasica, una obsedata mai curand de vecinatati. In “The Geographical Pivot of History”, Sir Halford construia postulatul in temeiul caruia geopolitica se reinventa ca stiinta a unei obsesii a totalitatii planetare. Socotea geograful britanic ca: “cine controleaza Europa de Est, stapaneste Heartland-ul (teritoriul dintre Ural si Pamir, Volga si Iantzi – n.n.); cine controleaza Heartland-ul, stapaneste Insula Lumii (Eurasia – n.n.); cine controleaza Insula Lumii, stapaneste intreaga planeta”.
Excurs in geopolitica. Despre stat si aranjamente inter-state
Geopolitica mainstream are limite epistemice in explicarea realitatilor umane: naturaliter teleologice, acestea ar fi impropriu matritate de geopolitica in canon deterministic. Un locus regit actum, citit anapoda, ca actiune umana cumva dictata de imprejurime si imprejurare. Recuperata, geopolitica pastreaza ca unitate relevanta Statul; dar, inevitabil, ca unitate fundamentala, omul. Mai exact: omul politic institutionalizat. In terminologia lui Franz Oppenheimer, ar fi vorba de omul mijloacelor politice, non-economice/non-productive/non-contractuale.
Daca se vrea teoretica, geopolitica e subset al “teoriei statului”. Daca se vrea istorica, are nevoie de teoria statului pentru a nu degenera in dogma sau descriptivism amorf. Logica actiunii statului (acea organizatie auto-inzestrata cu monopolul utilizarii fortei si violentei intr-un teritoriu dat; singura organizatie din societate ce isi obtine venitul nu prin contributii voluntare sau plati pentru servicii prestate, ci prin constrangere ´coercitie¨) e maximizatoare. Ca orice logica a oricarei actiuni umane. Statele qua state au de ales intre intensificarea exploatarii interne, a expansiunii externe sau o combinatie a lor. Limita interna e revolutia, limita externa e mapamondul. (Atunci cand devin liberale si retractile, nu mai sunt ontologic state; intra in logica productiva, societala, ziditoare, si nu mai fac obiectul “teoriei statului”; si nici al geopoliticii.)
Geopolitica e legata de inclinatia spre expansiune a statelor. Relatiile dintre acestea pot fi conflictuale, atunci cand expansiunile se ciocnesc, sau armonice, atunci cand se cartelizeaza pentru a exploata stabil intr-un perimetru. Cartelul e tentant, deoarece asimetriile de exploatare nasc instabilitati interstatale. In masura in care stabilizarea prin cartelul exploatarii e mai ieftina decat concurenta feroce, statele se grupeaza in altfel romantat privitele forumuri & organizatii interguvernamentale. Bunaoara, FMI, OMC sau UE sunt carteluri interventioniste.
Statul si moneda
Putem lua urmatoarea afirmatie a lui Hans Hoppe [1] drept lema [2]: “Interesele economice ale individului, i.e. sporirea venitului si avutiei sale prin productie si schimb, favorizeaza aparitia unei monede-marfa universal acceptata – aurul – si a unui sistem al activitatii bancare libere. Interesele politice ale individului, i.e. sporirea veniturilor si avutiei sale prin exploatare – pe seama producatorilor si a contractantilor – conduc la formarea statelor, la distrugerea standardului aur si la monopolizarea productiei de bani si a activitatii bancare”. Cu alte cuvinte statul a descoperit inversul alchimiei!3 Care sunt insa legaturile dintre inflatie si teoria (geo)politica? In primul rand moneda, care nu mai este de mult un produs ales de piata, ci un produs discretionar al statului. In al doilea, inflatia, care e un fenomen rezultat din manipularea monedei de catre stat prin cresterea masei monetare. E o unealta rafinata de redistributie, mult mai perfida pentru ca este mult mai discreta comparativ cu nepopulara fiscalizare, dar si mult mai otravita cand alimenteaza discoordonari masive in structura productiva (crizele) [4]; orientarea ei are o uriasa miza politica. Iar in al treilea rand, lumea comertului si investitiilor inter-natiuni, in care moneda politica poate disimula dijmuirea circulatiei avutiei.
Statele si monedele
O astfel de lume a banilor de hartie pune probleme statelor. State care se afla, in stare de natura, in competitie. Inflatiile diferite de la o tara la alta sunt deconspirate de cursul de schimb al unei monede de hartie in alta. Excesul de inflatie se vede in cursul de schimb, iar aceasta revelatie poate indrepta resursa umana si capitalul catre zone mai putin spoliatoare. Desigur, spre nelinistea statului, care ar pierde astfel “baza de impozitare si reglementare” din care traieste. Statul este prins intre doua obiective contrare: vrea si inflatie care dirijeaza avutia spre clientela cartelului etatist-bancar, dar si resurse productive fara de care ar ajunge sa redistribuie… origami.
Are de ales intre a elimina concurenta prin razboi sau a cadea la pace cu ea, creand un cartel al inflatiilor coordonate. Razboiul poate rezolva inconvenientul, dar este costisitor, ca imagine, resurse, sprijin popular. Pe de alta parte, cartelul monetar al inflatiilor coordonate (regim de curs fix) e un produs instabil; creeaza stimulente rele. Fiecare stat va fi tentat sa inflationeze cel mai mult: partenerii vin cu moneda lor sa o sprijine pe a sa, cumparand-o pentru a-i sustine cursul, ocazie cu care el va deveni primul utilizator al creatiei monetare din spatiul cartelizat. Deci prim expropriator. Dar daca intr-un cartel te asiguri ca detii “pozitia dominanta”, lucrurile se schimba.
Hans Hoppe [5] deconspira in mod neromantat taina sistemului monetar prezent, unul al inflatiilor in piramida peste o moneda pivot: “Guvernul [statului dominant plus clientela lui – n.n.] va fi satisfacut [de aceea] ca, odata ce propria-i moneda este utilizata ca valuta de rezerva de catre bancile straine, devine posibila angajarea intr-o expropriere aproape lipsita de costuri a proprietarilor si producatorilor externi [creatia lui monetara ajunge acolo pe post de investitii fiind preschimbata in moneda locului, in lantul inflatiei careia investitorii sunt primi utilizatori – n.n.]. […] Statul dominat pierde resurse in favoarea celui dominant. Dar, confruntat cu posibilitatea de a pierde cu totul controlul asupra situatiei interne, prefera in mod natural sa accepte o schema care nu doar ca ii permite sa ramana la putere, ci chiar sa-si continue exproprierea frauduloasa a propriei populatii prin inflationarea monedei sale peste, si-n acelasi ritm cu, cea a statului dominant ´laolalta cu clientela politica – n.n.]”.
Statele si moneda
Ce stat a devenit in si dupa Razboi suzeran militar al Vestului si sponsorul reconstructiei postbelice? (Memento Bretton Woods, 1944.) Ce stat a reusit in 1971, in momentul in care a devenit limpede ca nu mai poate onora angajamentul monetar fata de restul lumii (luat in 1944), de a rascumpara dolarii de hartie acumulati (obedient, dar si complice in numele dezastruosului principiu al inflatiilor coordonate), in rezervele valutare, de statele din conclavul FMI, contra aur, sa spuna, sec, “Pas!”? Si asta pentru ca, tipariti nonsalant pe principiul ca cineva e obligat de cealalta parte a “tipografiei americane” sa ii cumpere, dolarii devenisera jenant de multi! Si ce stat a reusit sa conserve statutul de moneda de rezerva a lumii pentru dolarul sau, in ciuda fiasco-ului monetar deconspirat in anii ‘70? In virtutea unei oferte ramase de nerefuzat (pe inflatia dolarului nostru, va construiti inflatia voastra), daca nu degenereaza [6], sistemul acesta este “win-win” pentru state.
Daca competitia monetara asigura un minim de rezonabilitate in privinta oferirii monedei celei mai stabile posibil (ramane concurenta intre monopoluri monetare nationale!), unificarea monetara globala in etalon hartie e infinit de riscanta. Ideea “nevoii” unei monede unice globale are vechimea bancorului lui J.M. Keynes sau a unitasului lui F.D. Roosevelt. Astazi se vorbeste despre acmetalul lui Nursultan Nazarbaiev, ori despre moneda pe care o viseaza, in plina criza globala, mandarinii Partidului Comunist, plictisiti sa stranga in schimbul muncii stoice a chinezului reinventat la piata papetarie americana depreciata in rezerva valutara de stat. Si aceasta cu atat mai mult pe fondul injectiilor ipocrite de lichiditate, facute azi de Federal Reserve intru salvarea complicilor din cartelul bancar. Insa filosofia monetar-bancara contemporana nu trebuie rafinata in ceea ce este mai fragil in ea. Ci ar trebui repudiata fara regrete [7]. Citez din acelasi Hans Hoppe [8]: “un guvern mondial, o banca centrala si o moneda-hartie globale – contrar impresiei inselatoare ca reprezinta valori universale – nu inseamna decat universalizarea si intensificarea exploatarii, fraudei expansioniste si distrugerii economice”.
Deci, ce pricepem judecand geopolitica inflatiei? Virtuozitatea dolosiva pe care statele combatante sau cooperante ale lumii noastre ne-o pregatesc. Fariseismul lui In God We Trust, pictat din 1956 pe fiecare bancnota americana, e sfidator; marele contrafacator de moneda, Statul, isi pune frauda sub protectia divinitatii. Dar chiar fara a o anunta blasfemic, toti falsificatorii cu act de la stat o fac intr-o armonie complice. Miza lor e mare, prezenta ofertanta; ierarhiile au mici fisuri si fronde marginale, insa important e sa taca toti ceilalti, cei productivi.
In domeniul monetar, postulatul lui Mackinder ar putea suna aproape apodictic astfel: “cine controleaza moneda (de rezerva a) lumii controleaza inflatia lumii; cine controleaza inflatia lumii controleaza economia lumii; cine controleaza economia lumii controleaza lumea. Adica pe noi”. Insa daca hegemonia statului american a permis inflatia careia i-am fost martori, ea s-a pastrat tocmai datorita relativei stabilitati pe care au putut-o asigura “monedei pivot” de-a lungul ultimei jumatati de veac si mai bine. Este evident ca, in noua ordine mondiala a vechilor G8-20, FMI, ONU, stabilitatea nu va fi asigurata nici de raportarea la aur, nici de concurenta libera pe piata in productia de moneda. Va fi doar o alta epoca a hartiei, tiparita cu alta cerneala, dar cu aceleasi texte.
1 H.-H. Hoppe, Activitatea bancara, statele-natiune si politica internationala: o reconstructie sociologica a ordinii economice actuale.
2 Pentru o demonstratie-tratat, vezi L. von Mises (Theory of Money and Credit), M.N. Rothbard (Man, Economy and State). Pentru demonstratii de popularizare, nu mai putin riguroase, M.N. Rothbard (What Has Government Done to Our Money?/Ce le-a facut Statul banilor nostri?), J.G. Hulsmann (The Ethics of Money Production). Pentru demonstratii ultrasintetice, dar la fel de canonice: M.N. Rothbard (“Impotriva socialismului monetar”), H.-H. Hoppe (op. cit.). Pentru detalii bibliografice aprofundate, a se vedea www.mises.org si www.misesromania.org
3 Putem intelege degenerarea istorica a monedei din studiul lui M.N. Rothbard, Ce le-a facut Statul banilor nostri?
4 Despre malformarea etatista a monedei si creditului, a se vedea si articolul din acest supliment al lui Vlad Topan.
5 Op. cit.
6 In hiperinflatie si dezintegrare monetara. Aceasta este unica limita a expansiunii frauduloase a monedei si creditului in economie, pe care statele sunt fortate sa si-o autoimpuna. Tot ce merge pana la hiperinflatie este un succes monetar!
7 Alternativa reintoarcerii la aur nu e deloc asa de atavica, precum o sustin economistii de casa ai establishment-elor politice actuale.
8 Op. cit.
