Costel Stavarache - Harrison Bergeron. Limitele egalitarismului (aug. 2008)

Aparut initial in Idei in Dialog

O distopie e intotdeauna o demonstratie prin reducere la absurd; ea demonstreaza indirect falsitatea unor premise aratand ca acestea au consecinte absurde. Distopia ingroasa o imagine a viitorului, aratand-o ca infricosatoare, cruda, inumana, mizerabila din punct de vedere material etc. Iar aceasta stare mizerabila e produsa de guvern, care controleaza pana in cele mai mici detalii vietile particulare ale indivizilor. Nu se multumeste doar cu detinerea puterii absolute. Cu aceasta observatie am punctat si diferenta intre dictatura si totalitarism: astfel, in timp ce un dictator mai poate lasa unele libertati de actiune pentru lucruri care tin de viata privata a indivizilor (sa ne gandim la situatia despotismului luminat din Germania secolului XVIII, punctata de Hayek[1]), intr-un stat totalitar absolut totul este controlat de guvern. Paradigma pentru distopii este romanul 1984 de Orwell. Distopia e contrariul utopiei: imaginea despre viitor nu este idilica, fericita, ci cruda, dezumanizanta si contrazice intuitiile noastre obisnuite despre dreptate, familie, comunitate etc.

Societatile totalitare sunt societati nedrepte. Morala ar fi sa resping axioma, premisele, infrastructura teoretica care a produs si pe care functioneaza societatea totalitara. In Harrison Bergeron, aceasta axioma este egalitatea. In nuvela scrisa de Kurt Vonnegut[2], in 1961, egalitatea e dusa la extrem intr-o societate a anului 2081. Nu este vorba doar de aceleasi lefuri pentru cetateni ca in comunism sau de o distributie a bunurilor si serviciilor dupa nevoi. Aceasta ar fi doar o varianta soft de egalitarism. Si in nici un caz nu e vorba de o egalitate in fata legii cum visau teoreticienii liberali din secolele XIX si XX, ci e vorba de o egalitate din toate punctele de vedere: nimeni nu e mai inteligent decat altcineva, nimeni nu arata mai bine decat altcineva, nimeni nu alearga mai repede decat altcineva. Inegalitatea naturala intre oameni e aspru pedepsita de catre guvern, mergandu-se pana la crima. Epoca competitiei bazata pe inegalitatile naturale intre indivizi e vazuta ca una intunecata si care trebuie depasita. Egalitatea dorita de guvern e una absoluta.

Societatea descrisa de Vonnegut e un stat constitutional. Acolo am o carte cu metareguli, cu reguli de facut reguli: constitutia. Iar egalitatea e asigurata prin amendamentele 211, 212 si 213 la constitutie si e impusa printr-o agentie guvernamentala de handicapare. Principala functie a acesteia este sa corecteze inegalitatile naturale pentru a-i face oamenii mai putin competitivi. De exemplu, cineva care avea o inteligenta peste medie avea un aparat in ureche prin care guvernul ii transmitea diverse semnale prin care sa-l impiedice sa gandeasca, pentru ca astfel ar fi avut avantaje incorecte fata de semenii sai. Asa este handicapat Harrison Bergeron. Pentru ca era si genul atletic, avea tot felul de aparate care sa-l impiedice sa mearga, sa-l handicapeze si sa-i franeze dezvoltarea calitatilor fizice naturale. In societatea descrisa de Vonnegut este sanctionata si frumusetea. O balerina trebuia sa poarte o masca pentru a nu se vedea faptul ca este frumoasa sau sa poarte greutati care sa o impiedice sa mearga. In plus, erau sanctionate gandurile deviationiste. Tatal lui Bergeron gandeste la un moment dat ca balerinele de la TV ar fi mai gratioase fara instrumentele de incomodare si in acest moment primeste in aparatul sau din ureche de la guvern semnale, zgomote care sa-l impiedice sa duca mai departe acest gand. La fel este sanctionata si farama de compasiune pentru fiul sau din inchisoare. Pedepsele pentru indepartarea aparatelor de handicapare sunt severe. Ce trebuie retinut e ca in Harrison Bergeron am cu adevarat o societate totalitara. De exemplu, pana si vocea trebuie facuta necompetitiva: o prezentatoare de la TV care avea o voce placuta se corecteaza imediat uratindu-si vocea pentru a nu introduce elemente de competitie.

Povestea e simpla: nuvela scurta a lui Kurt Vonnegut prezinta o familie care se uita la televizor, George si Hazel. Fiul lor, Harrison Bergeron, e in inchisoare pentru ca era prea inteligent, atletic pentru standardele medii, acceptate ale acestei societati. El reuseste sa evadeze, apare la TV si comite unele fapte care incalca ideea de egalitate impusa de guvern: isi da jos aparatele de egalizare, handicapare care il incomodeaza si chiar cere unei balerine care era atunci la TV sa faca la fel. Minunea nu tine mult, pentru ca cei doi sunt impuscati de Diana Moon Glampers de la agentia guvernamentala de handicapare.

Textul inflameaza intuitiile noastre morale si juridice privind functionarea unei societati. Faptele incriminate in societatea descrisa de Vonnegut nu ne apar ca infractiuni in lumina familiarizarii noastre cu traditia statului de drept si cu lucruri care tin de drepturile omului. Noi nu credem ca cineva trebuie pedepsit doar pentru ca e mai inteligent, frumos etc. Chiar daca le-am considera infractiuni, ni se pare incorecta disproportionalitatea intre vina si pedeapsa. Or, Harrison e ucis pentru ca isi indeparteaza aparatele de handicapare. Noi nu incurajam politici de pedepsire a oamenilor inteligenti, a persoanelor frumoase, atletice etc. Acestea ar fi incalcari ale drepturilor sale ca fiinta umana. Oricat de patetica, de banala sau de americana ar parea, ideologia burgheza a drepturilor omului este cel mai puternic si mai popular aliat impotriva proiectelor de inginerie utopica demarate de diversi dictatori in incercarea lor de a reforma natura umana pentru a ne face fericiti. Noi incurajam dezvoltarea inteligentei pentru ca aceasta a fost un factor de progres in evolutia materiala si spirituala a omenirii, nu incercam sa o impiedicam. O consecinta a franelor puse de guvern inteligentei va fi pietrificarea, inghetarea comunitatii ghidate de principii egalitariste.

De asemenea, sunt lezate intuitiile noastre legate de functionarea unei familii, de relatiile dintre parinti si copii. Pentru parinti nu e tragic ca fiul lor Harrison e luat de oamenii H-G, oamenii guvernului. Familia Bergeron e pasiva, nu e trista, nu reactioneaza, nu vedem ceva care sa tina de basic instinct. Cel mult e confuza mama lui, ca atunci cand ar fi vazut un film trist, insa nu are o reactie tribala, instinctuala, de revolta, sfasiere, disperare etc. Oamenii sunt un fel de zombi, familia e distrusa de o alta forma de organizare, una violenta si abuziva: statul (pe aceeasi linie dezumanizanta se inscrie campania impotriva familiei dusa de guvernul comunist al khmerilor rosii in Cambodgia). Atunci cand tatal are o unda de compasiune pentru fiul sau inchis, acesta e sanctionat imediat de guvern prin semnale deranjante transmise prin aparatul pe care il avea in ureche. Principiile societatii lui Vonnegut sunt impotriva familiei: ele nu incurajeaza dragostea intre membrii familiei, ci prioritara e fidelitatea fata de conducatori. Nu intamplator, Hazel, mama lui Harrison, vede in Diana Moon de la agentia de handicapare un model si o priveste chiar cu invidie. Acest sentiment de invidie e o proba ca principiul egalitatii nu e aplicat consecvent pentru ca societatea egalitarista permite inegalitati: sunt avantajati functionarii guvernamentali, asa cum in statele comuniste era privilegiata nomenclatura. Filmul[3] Harrison Bergeron, facut in 1995 dupa nuvela lui Vonnegut, prezinta mult mai explicit acest lucru.

Textul lui Vonnegut e unul clasic si a deranjat inca din anii ’60 colectivistii din toate partidele si continua sa-i enerveze si astazi pentru ca arata limitele stangii, ale interventiei brutale, dezumanizante in viata individului pentru a realiza idealuri egalitariste. Diferenta intre politicile de stanga contemporane si principiile pe care functioneaza lumea lui Vonnegut e una de grad, nu de natura.

In secolul XX, distopiile au fost concurate serios de versiunile live ale comunismului aplicat la scara larga in Europa de Est, Asia si Africa. Au fost actualizate si imbunatatite versiuni de totalitarism si forme de cruzime care erau obisnuite in antichitate – Egipt, China sau Roma[4]. „Omul nou“ al secolului XX a fost construit asadar cu proceduri si pe tipare invechite. Nu a fost un progres, ci doar editia revazuta si adaugita a unor vechi barbarisme.

[1] Friedrich von Hayek, Constitutia libertatii, ed. Institutul European, 1998, p. 214.

[2] Kurt Vonnegut, Harrison Bergeron, http://instruct.westvalley.edu/lafave/hb.html

[3] Harrison Bergeron, film regizat de Bruce Pittman, 1995.

[4] Deirdre N. McCloskey, The Bourgeois Virtues: Ethics for an Age of Commerce, University of Chicago Press, 2006, p. 37.