Vlad Tarko - Psihoza agricola comunitara (aug. 2008)

Istoria Politicii Agricole Comunitare (PAC) europene este o poveste care ara­ta poate mai bine decat oricare alta din ce cauza statul nu are ce sa caute sa in­tervina pe piata libera. Povestea PAC este atat de elocventa tocmai din cauza ca intentiile au fost intotdeauna bune. Efec­tele secundare au fost insa tot timpul aberante, in prezent ajungandu-se ca ele sa afecteze, fara nicio exagerare, intrea­ga piata mondiala a alimentelor, cu efecte dezastruoase in special asupra oamenilor din lumea a treia. Povestea PAC este eloc­venta si din cauza ca ea arata cum o po­litica, ce initial favoriza puternic un sec­tor al populatiei (fermierii) in defavoarea celorlalti (cumparatorii), a ajuns, in cele din urma, sa-i dezavantajeze si pe primii, cu statul venind peste ei, agresandu-i prin amenzi aberante, incalcandu-le dreptul de a face ce vor cu proprietatea lor, dan­du-le ordine despre ce si cum sa produca si obligandu-i sa nu produca pe o parte a te­renului lor. In prezent, PAC este o re­lic­va economica postbelica ce trebuie eli­mi­nata cu totul. Din pacate, europarla­men­tarii romani nu colaboreaza in acest sens cu cei suedezi, englezi, germani, olan­dezi si danezi si deci Romania con­tri­buie la perpetuarea psihozei agricole eu­ro­pene. Dupa toate aparentele, Romania nu s-a dumirit inca asupra rolului si res­pon­sabilitatilor sale europene, UE fiind in­­­ca perceputa drept o entitate externa, si nu un club din care facem parte cu drep­turi si responsabilitati depline.

Dupa al doilea razboi mondial, tarile europene s-au gandit ca au nevoie de o populatie cat mai bine hranita, asa ca i-au subventionat pe fermieri. Conform docu­men­tului Comisiei Europene pentru Agri­cultura si Dezvoltare Rurala (CEADR), PAC pe intelesul tuturor 1: "Datorita PAC, agricultorii beneficiau de sub­ven­tii si sisteme care le garantau preturi ri­dicate ce ii stimulau sa produca mai mult". Se pare ca autorii acestui do­cu­ment nu vad nicio contradictie intre aceas­ta propozitie si cea imediat an­te­rioa­ra: "PAC a pus accentul pe incu­rajarea cresterii productivitatii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o apro­vizionare constanta cu produse ali­mentare la preturi accesibile". Cu alte cu­vinte, pe de o parte, PAC asigura fer­mierilor preturi crescute artificial si, pe de alta parte, se lauda ca asigura preturi ac­cesibile cumparatorilor! Ni se cere sa credem ca acelasi produs costa diferit in functie de ce parte a tejghelei te afli. In realitate, PAC a presupus subventionarea produselor agricole, combinata cu con­trolul preturilor, in asa fel incat preturile sa nu poata scadea odata cu cresterea ofertei, asa cum s-ar fi intamplat in mod na­tural. Intr-o economie libera, atunci cand productivitatea creste si se produc mai multe lucruri, preturile scad multumita beneficiilor economiei de scala (dupa cum se intampla, de pilda, de 30 de ani in industria calculatoarelor). Insa eminentele din spatele PAC credeau ca, pentru a nu ne trezi fara mancare, fermierilor trebuie sa li se asigure preturi cat mai mari.

Dupa cum era de asteptat, daca sub­ventionezi ceva si tii pretul fixat mare, obtii cantitati excesive din acel ceva, "ex­cesiv" insemnand mai mult decat se vinde. "UE a ajuns sa se confrunte din­tr-o data cu excedente aproape per­ma­nente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu aju­torul subventiilor), in timp ce altele a trebuit sa fie depozitate sau disper­sa­te in interiorul UE". Cu alte cuvinte, guvernele europene iau prin taxe banii din buzunarele nonfermierilor pentru a le asi­gura fermierilor preturi crescute arti­ficial. Fermierii se bucura si produc o gra­ma­da. Dar consumatorii nu mai au banii sa cumpere toate aceste produse. Si ce fac guvernele europene? Iau si mai multi bani, prin taxe, de la nonfermieri, pentru a-i ajuta pe fermieri sa exporte produsele in afara UE. Dar nici asta nu-i suficient pen­tru ca nici cei din afara UE nu vor produsele europene scumpe, iar atunci te trezesti cu depozite tot mai mari de pro­duse pe care nu le vrea nimeni. Si ce fac atunci guvernele europene? Iau inca si mai multi bani, prin taxe, de la nonfermieri pentru a plati pentru spatiile de de­po­zitare: "Excedentele au fost retrase de pe piata prin subventionarea depozitarii produselor (sistemul de interventie pu­bli­ca) sau prin exportarea subventio­na­ta a produselor in terte tari pentru a evita o cadere a preturilor la poarta fer­mei". Oricine crede in mitul ca su­pra­productia ar fi o consecinta naturala a capitalismului ar trebui sa fie mai atent la rolul interventiei statului in aceasta po­veste!

"Pentru a evita o cadere a pre­tu­rilor la poarta fermei" - pana acum totul e bine pentru fermieri. Lor le convine. In ra­port, la sectiunea Un rezultat cu care ne mandrim(!), CEADR scrie: "Imbuna­ta­tirea eficientei fermelor si stimulentele oferite de PAC au condus la o cres­tere majora a productiei alimentare din anii ’60 incoace. S-au inregistrat cres­teri spectaculoase ale nivelurilor de pro­ductie si autoaprovizionare. In ace­lasi timp, au crescut veniturile fermelor, in multe cazuri prin cresterea dimen­siu­nii acestora pe masura ce unii agri­cultori paraseau sectorul agricol, iar fermele se uneau". Cu alte cuvinte, in po­fida subventiilor si ajutoarelor, fermierii tot plecau de la tara la oras! De fapt, industrializarea din tarile europene, rea­li­zata in mare masura datorita eco­nomiei de piata (job-urile din orase sunt mai atrac­tive decat cele de la tara), a fost cu mult mai puternica decat industrializarea fortata (organizata de stat) din statele co­muniste. Dupa decenii de agresiune im­­potriva taranilor (li s-au furat terenurile, nationalizarea fiind incheiata cu chiu cu vai de-abia in 1965) si dupa decenii de mu­tare fortata a taranilor la oras, Ro­ma­nia tot are jumatate din populatie in me­diul rural. Industrializarea occidentala, re­la­tiv guvernata de economia de piata, a fost si ceva mai cu cap decat cea din ta­rile comuniste, ei avand mai putini mon­stri industriali alde Tractorul Brasov, cu care de 15 ani tot nu stim ce sa facem, din cauza ca inchiderea unor uzine atat de mari afecteaza atat de multi oameni.

Insa situatia nu a ramas roza nici pentru acesti tot mai putini fermieri oc­ci­dentali tinuti in carca de restul populatiei. Motivul a fost ca statele europene nu mai stiau ce sa faca cu muntii de alimente inu­tile si au sfarsit pana la urma prin a-i bla­ma pe fermieri. Dar inainte de a ajunge la asta, primul pas a fost sa denumeasca acesti munti de alimente inutile "stocuri de interventie", sugerandu-se ca au nu stiu ce rol strategic, daca ramanem vreo­da­ta, Doamne fereste, fara mancare. O alta strategie este zgandarirea mandriei nationaliste a autosuficientei - "Producem aproape totul" se lauda si astazi CEADR -, in pofida faptului ca beneficiile auto­su­fi­cientei reprezinta un mit economic cunos­cut de peste 150 de ani, de la respingerea Corn Laws din Marea Britanie (care erau sustinute prin acelasi argument absurd al presupusului interes strategic al auto­su­ficientei agricole).

Ultima oara cand Europa Occidentala a ramas fara mancare a fost in 1845-1850, cand au murit 100.000 de oameni in Europa Continentala si un milion doar in Irlanda, iar cauzele acestui dezastru au fost, pe de o parte, absenta tehnologiei (a pes­ticidelor si a ingineriei genetice) fara de care a fost posibila distrugerea recol­telor de cartofi de catre un parazit, si, pe de alta parte, tocmai legile protectioniste care impiedicau importurile de cereale. (Unii istorici considera ca acest dezastru umanitar a fost ceea ce a declansat re­vo­lu­tiile de la 18482). Ultima oara cand Ro­ma­nia a trecut printr-o asemenea criza a fost in 19473, cand, intr-un singur an, au murit de foame intre 20.000 si 40.000 de per­soane; cauza a fost seceta si controlul preturilor (tinute artificial mici). Incepand din 1945, productia agricola a Romaniei a scazut brusc la 38%. Jumatate de milion de oameni au fost salvati de ajutorul pri­mit de la Statele Unite, gestionat de Cru­cea Rosie si de armata americana. Daca in Europa de Vest politica statului a fost de a controla preturile la mancare in asa fel incat sa fie cat mai mari, in Europa de Est statul a facut exact opusul, proprietarii de pamant fiind considerati "exploatatori". Agricultura romana a fost distrusa de sistemul comunist prin controlul preturilor, exproprieri si asociatii fortate (CAP-uri) si nu si-a revenit nici pana astazi.

 In ceea ce priveste Europa Occi­den­tala, situatia a devenit tot mai absurda in sens invers, in 1993 atingandu-se apo­geul: peste o suta de milioane de tone de cereale pe care nu voia nimeni sa le cumpere!4 Dupa cum ne asigura Comisia, au fost luate anumite "masuri" si in 1996 muntii de alimente inutile aproape au dis­parut (cel putin temporar). Nu va faceti in­­­sa iluzii, atunci cand vine vorba de "Psi­hoza Agricola Comunitara" ratiunea n-are trecere; principiul este de a opune ab­surdului un absurd si mai mare. Masura care a fost luata la nivel european a fost razboiul impotriva agricultorilor care pro­duc prea mult: "In perioada anilor ’80-’90, UE a introdus in politica agricola unele masuri ce incercau sa limiteze productia de produse excedentare. S-au utilizat diverse masuri: cote fixe la pro­ductia de lapte, cu penalizari in caz de depasire; limitarea suprafetelor culti­va­te/numarului de animale pentru care un agricultor putea cere subventii; scoa­­terea terenurilor din circuitul agricol, ini­tial voluntara, apoi obligatorie, pentru a le impune agricultorilor sa lase o par­­te din terenuri necultivate. Treptat, aces­te politici au dat rezultate, iar ex­cedentele s-au redus". Cu alte cuvinte, in loc sa actioneze impotriva cauzelor, si anume sa elimine interventia statului pe piata agricola si sa permita preturilor sa scada la nivelul lor natural determinat de cerere si oferta (asa cum au facut, de pilda, Australia si Noua Zeelanda), statele europene au actionat asupra efectelor (cu exceptia notabila a Suediei). Acest lucru are drept consecinta o crestere si mai mare a irosirii banilor contribuabililor. Doar ca acum nu mai castiga nimeni. Daca, inainte, fermierii castigau si consu­ma­torii pierdeau, acum toata lumea pier­de. Numai "tehnocratii" europeni au un sen­timent caldut de implinire - ei, chi­purile, si-au facut treaba. Efectul dorit a fost atins, mijloacele nu conteaza.

Odata ce statul si-a asumat rolul de a le dicta fermierilor cum sa-si faca treaba, a fost deschisa poarta catre un nou tip de restrictii extinse cu pretexte ecologiste si/sau de protectia consumatorului. "Consu­ma­torii europeni doresc alimente sigu­re si sanatoase", declara CEADR. "UE do­reste sa se asigure ca toti cetatenii sai consuma alimente cu standarde ri­di­cate de calitate." Insa preferintele con­su­matorilor se manifesta intr-un singur fel: prin ceea ce cumpara sau nu cum­pa­ra. Daca UE restrictioneaza piata ali­mentelor, interzicand unor produse sa mai ajunga pe piata, nu face decat sa restrictioneze dreptul consumatorilor de a dori sau nu ceva. "Europenii" la modul co­lec­tiv-unitar nu exista, poate ca unii eu­ropeni prefera alimente produse in ferme high-tech ultra-sigure, in timp ce altii pre­fera alimente produse prin metode tradi­tionale cu un gust mult mai bun, in timp ce altii prefera alimente produse din plan­te modificate genetic mult mai ieftine. Toate formele de productie au avantaje si dezavantaje si nu este treaba UE sa faca aceste judecati de valoare in locul pro­du­ca­torilor si consumatorilor. Altfel spus, nu este treaba politicienilor sa se bage in seama ca intermediari inutili si ultracos­ti­sitori intre producatori si consumatori. "UE doreste sa se asigure ca toti ceta­tenii sai consuma alimente cu standar­de ridicate de calitate." Cine este acest UE care "doreste" chestii?! Si eu fac parte din UE, chiar daca doresc sa con­sum nu­mai junk-food, E-uri si alimente in­fes­tate cu pesticide (daca nu gasesc din cele mo­dificate genetic).

In ultimii ani, exista si o reactie im­­potriva macar a unora dintre aceste ab­sur­ditati, cum ar fi propunerea Suediei de a elimina toate subventiile agricole5, susti­nuta de Germania, Olanda, Danemarca si Marea Britanie - din pacate, nu si de Ro­mania. Ceea ce a deschis ochii mul­to­ra este tocmai efectul pe care PAC l-a avut si il are asupra Africii si a tarilor in curs de dezvoltare. Oferind fermierilor eu­ro­peni subventii pentru a putea intra pe piete straine, PAC distorsioneaza aceste piete, efectul fiind de multe ori de a-i adu­ce la faliment pe fermierii locali; iar dez­vol­­tarea economica urbana sau indus­tria­la din aceste tari, adeseori, nu este su­fi­cient de mare pentru a putea prelua (su­ficient de rapid) tot acest surplus de forta de munca potentiala. Pe de alta parte, UE in­terzice importurile de produse din aceste tari pe o serie intreaga de criterii ar­bitrare, pretextul fiind protectia consu­ma­torului eu­ropean. Insa consumatorul european nu este un copil de doi ani care sa aiba ne­voie de asemenea protectie, ci este unul dintre cei mai bine informati si grijulii con­sumatori din lume. Aceste inter­ziceri sunt ipocrite, adevaratul motiv pen­tru care sunt interzise nefiind protectia con­su­ma­torului, ci perpetuarea "protejarii" fer­mierilor europeni - chiar daca acest lucru este in defavoarea intereselor res­tului popu­latiei europene (care ar putea avea acces la alimente si mai ieftine, si nu doar la cele produse de cateva mari cor­poratii). Am mentionat deja pretul pe care fermierii europeni au trebuit sa-l pla­teasca pentru aceasta "protectie": pier­derea dreptului de a decide ce sa faca cu propria lor pro­prie­tate, de a fi suverani pe fermele lor.

Toata lumea recunoaste in prezent ca e ceva in neregula cu PAC, inclusiv Co­misia Europeana. Insa politica oficiala de reforma a PAC este mult mai insignifianta decat propunerea suedeza: "In trecut, cu cat agricultorii produceau mai mult, cu atat primeau mai multe subventii", ne povesteste CEADR. "In viitor, marea ma­joritate a ajutoarelor destinate fer­mie­­rilor vor fi platite independent de can­­titatile produse. In cadrul noului sis­tem, agricultorii vor continua sa pri­meas­ca plati directe cu scopul de a mentine stabilitatea veniturilor, dar le­ga­tura cu productia a fost eliminata. In afara de aceasta, agricultorii trebuie sa respecte standarde de protectie a me­­diului, de siguranta a alimentelor si de protectie a plantelor si animalelor. In cazul nerespectarii acestor standar­de, vor risca reduceri ale platilor direc­te de care beneficiaza."

Aceasta reforma poate ca suna bine pentru oricine cunoaste efectele se­cun­da­re ale PAC din trecut (muntii de alimente inutile si falimentarea agriculorilor din lu­mea a treia), insa are de fapt in vedere permanentizarea starii de servitute a fer­mierilor europeni fata de stat. Chiar daca la nivel declarativ se spune: "Eliminarea le­gaturii dintre subventii si productie (de­numita de obicei «decuplare») ii va face pe agricultorii UE mai competitivi si mai orientati catre piata. Acestia vor fi liberi sa produca ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurandu-se toto­data de dorita stabilitate a venitului". In realitate, este vorba doar de wishful-thinking. Interventia pe piata, prin sub­ven­tii masive date dupa orice criteriu, oricat de bine intentionate, ii decupleaza pe pro­ducatori de consumatori. Daca banii cei mai multi vin nu multumita satisfacerii cererii pe piata, ci multumita satisfacerii ce­rerilor birocratilor europeni, atunci pro­du­­ca­torii nu se vor interesa de piata, ci de dorintele birocratilor. Este exact ceea ce s-a intamplat si pana acum. Lupul isi schimba parul, dar naravul ba!

Exista un oarecare model de reforma agricola pentru Europa: reforma din Aus­tra­lia si Noua Zeelanda. In prezent, Aus­tra­lia si Noua Zeelanda au unele dintre cele mai putin reglementate agriculturi din lume si nu au deloc subventii pentru agricultura. Cu toate acestea, fermierii lor nu au probleme in a concura pe piata internationala cu produsele subventionate din Europa si din Statele Unite; dim­po­triva, starea agriculturii lor este mult mai buna, tocmai pentru ca, pentru a putea face fata concurentei, au fost nevoiti sa inoveze si sa dezvolte tehnologia agricola mai bine decat oricine altcineva. Nu e in­­tamplator ca cea mai buna vaca din lume6 e din Australia. Tocmai de aceea, efectul pe termen lung al PAC, fie el si reformat, nu este deloc favorabil fermierilor euro­peni, pentru ca le asigura ramanerea in urma. Desigur, UE nu doreste acest lu­cru, insa asta este ceea ce se obtine mul­tumita struc­turii de stimulente pe care o creeaza cadrul sau institutional. Ceea ce trebuie sa faca UE este sa usureze tran­zitia fer­mie­rilor catre economia de piata, si nu sa continue traditia de distorsiune a pietei, cu efecte negative imprevizibile la nivel glo­bal. Iar cea mai buna cale de a-i ajuta pe fermieri este sa ii lase liberi sa faca ce vor cu proprietatile lor. Acestia, si nu biro­cra­tii care n-au vazut in viata lor o vaca de­cat la Discovery Channel, sunt cei ca­re stiu cel mai bine cum sa fie agri­cul­tori.