Virgil Nemoianu - Introducere

Personal nu stiu mare lucru despre politica romaneasca. Nu inteleg relatiile Basescu-Tariceanu, am perceput numai vag, din auzite, dialectica complexa din interiorul Partidului Liberal, nu am urmarit ascensiunile si declinurile extremei drepte sau ale stangii din Romania, n-am inteles decat putin (si adesea cu neplacere) ascunzisurile si labirinturile "dosariadei".
In schimb, parcurgand unele discutii recente, nu in ultimul rand textul interesantei Platforme date publicitatii spre finele anului trecut (urmata de un voluminos si substantial program de partid) mi s-a parut ca se deschide o discutie care de asta data atinge si doctrinele, in loc sa se margineasca la obisnuitele impunsaturi personale sau la dezacordurile politice obisnuite si m-am gandit ca e timpul sa contribui cu ceva, alaturi de altii, la acest domeniu atat de rar si de imperfect frecventat in publicistica romana a ultimelor doua decenii.
Suplimentul de fata vrea sa schiteze si sa sugereze una dintre dimensiunile necesare, socot eu, a unei functionari normale, sanatoase a vietii politice dintr-o tara in care aceasta viata a lipsit in fond mai bine de o jumatate de secol. Articolele incluse in acest "supliment" de revista vor dezvolta poate mai amanuntit sau mai dibaci decat as putea eu sa o fac nevoia si posibilitatile unei anume reorganizari a vietii politice din Romania.
Cine se uita la istoria postbelica a Europei de Apus nu poate sa nu fie impresionat de o reusita formidabila din acea parte a lumii. Ma refer la modul in care, dupa 1945, au fost blocate extremismele de dreapta si de stanga, adica cele care, in perioada interbelica, sfasiau trupul politic al batranului continent si duceau in cele din urma la crime si barbarii. Ei bine, acolo intelepciunea comuna a elitelor politice si a electoratului in ansamblu a schimbat destul de prompt situatia. S-au constituit ample partide social-democrate, moderate in programele si in practica lor (in Anglia, in Germania, nitel mai tarziu in Franta, Italia, Spania si in alte tari), care au atras partea de populatie care-si vedea interesele reprezentate in programele partidelor respective si s-a neutralizat astfel, in masura decisiva, nevoia radicalismelor de extrema stanga, reducand-o la minimale si ocazionale izbucniri.
Acelasi lucru, in chip si mai spectaculos inca, s-a petrecut pe latura cealalta a spectrului politic vest-european. Extrema dreapta, atat de stridenta si de periculoasa in anii ’20, in anii ’30, a disparut aproape in intregime. Ample partide, cu numiri diferite (crestin-democrat, conservator, gaullist etc.), au coagulat forte diverse si au intrat in jocul democratic al puterii socio-politice. Alegatorii mai prudenti, mai anxiosi, mai traditionalisti sau mai cumpatati au inteles ca, sprijinindu-le (chiar atunci cand nu erau 100% de acord cu programele si practicile lor), pot sa-si vada protejate interesele si exprimate intentiile in masura satisfacatoare, adica mai eficient decat aliniindu-se cu extrema dreapta, cum obisnuiau in trecut.
Intr-un cuvant, polarizarea era: stanga moderata-dreapta moderata. Incontestabil, in diverse tari se recunostea o anume diversitate suplimentara (o multime mai mare de partide autonome, adica), dar aceasta diversitate era mai mult de natura tehnica: ea sfarsea prin a se "topi" in coalitii de guvernare. La randul sau, sistemul bipartid era intemeiat pe coexistenta unor grupari cu autonomie mai mare sau mai mica in interiorul aceluiasi partid, grupari care negociau, tenace, dar de buna-credinta de obicei, definirea orientarii generale. Se obtinea astfel o structura stabila, rationala, capabila sa normalizeze, sa ghideze si sa canalizeze interesele comunitatii in chip echilibrat.
Tarile Europei Centrale si de Est se afla acum in fata aceleiasi probleme si ar trebui sa caute sa o solutioneze pe cai asemanatoare. Nu masurile impotriva fumatului, nu paradele de cutare sau cutare orientare sexuala, nu interdictiile absurde de insemne religioase, nu zgomotele mediilor de comunicare, nici macar intarziatele constituiri ale unei vieti civile sau trambitatele aliante militare vor fi cele care vor duce la integrarea reala a Romaniei (sau a celorlalte tari est-europene) la nivelurile cele mai dezirabile ale modernizarii accelerate. Masurile cu adevarat bune vor fi numai cele economice, judiciare si de structura politica. Fireste ca nu am nici spatiul, nici competenta de a ma apleca asupra primelor doua. In schimb, indraznesc, amatoriceste, sa vorbesc despre cel de-al treilea.
Orice structura politica este inevitabil impartita intre o inclinare stabilizatoare si una reformatoare. In zilele noastre, in mai toate tarile libere (SUA, Anglia, Germania, Israel, Italia si mai toate celelalte), intr-o forma sau alta, observam o directie socializanta si una liberala. Cea dintai poate include unele elemente mai radicale si altele mai moderat-centriste, a doua aglutineaza traditii de tip individualist-capitalist, social-liberal, crestin-democrat si deschis conservator. Exista frictiuni interne? Sigur ca da. In mod normal insa, un compromis oarecare se obtine totusi - atat in una din aceste modalitati, cat si in cealalta. In cazul specific al Romaniei mai este si avantajul ca intre 1866 si 1918 sistemul bipartid a functionat acceptabil de bine.
De aceea, nu este defel absurd sa speram ca un pol socialist si unul liberal ar putea organiza viata politica romaneasca in deceniile care vin. Polul socialist exista: surprinzator sau nu. Adevarul curat este ca Ion Iliescu, om politic defel simpatic mie, a reusit sa grupeze in jurul sau un numar de oameni mai tineri, de la Adrian Nastase si Razvan Theodorescu la Mircea Geoana sau Sorin Oprescu, sau chiar si pana la celebrii si mult condamnatii "baroni" locali, care sa constituie o alternativa coerenta si fiabila in viata politica.
Nu acelasi lucru se poate spune despre "polul" de centru-dreapta din Romania. Din nefericire, nici organizatoric, nici doctrinar, el nu dispune de o structura cat de cat comparabila. Motivele sunt diverse, au si fost uneori explicate, nu ma voi opri asupra lor. Care ar fi in schimb optiunile sale viitoare?
In primul rand, o federalizare sau regrupare a fortelor faramitate pana in prezent. Sigur, exista temeri ca o astfel de colaborare ar putea minimiza coerenta sau omogenitatea polului de centru-dreapta. Mie nu mi se par indreptatite pe de-a-ntregul aceste anxietati. Sa privim lucrurile comparativ si istoric. Oare in "Vechiul Regat" (Principatele dunarene unite dupa 1859) Partidul Conservator nu continea factiuni diferite ideologic? "Junimistii", vechii conservatori, la un moment dat conservatorii-democrati inspirati de Take Ionescu si altele inca? Oare Partidul Liberal de atunci nu dispunea de o aripa radicala (cea impintenata de C.A. Rosetti) si de altele, mai moderate, bazate fie pe loialitatea fata de cutare animatori, fie pe orientari ideologice diverse? Ca sa nu mai vorbim de complexitatea suplimentara pe care a produs-o aderarea social-democratilor "generosi"? Situatii asemanatoare pot fi constatate in Anglia parlamentara a secolului XIX, la democristianismul italian de dupa 1945 si in nenumarate alte cazuri. (Nici macar nu mai pomenesc aici de partidele republican si democrat din Statele Unite, care, de aproape 150 de ani incoace, sunt uriase coalitii de interese si ideologii adesea extrem de diferite.)
In prezent se poate vorbi in Romania de un liberalism de tip "libertarian", se poate vorbi de un liberalism clasic (sau chiar "arhaic", cum i s-a spus), se poate vorbi de un tip de liberalism "socio-popular" (in traditia doctrinara a unor Rawls sau chiar Habermas). Se poate insa vorbi sau ar trebui sa se vorbeasca si de un liberalism aflat la interfata cu conservatorismul si cu vederile crestin-democrate. La urma urmelor, partidele crestin-democrate ale Europei Apusene au fost si au ramas in buna masura niste partide liberale. Iar eseistul roman Al. George observa odata spiritual, dar corect, ca pana la 1918 in Romania functionau doua partide liberale sub nume diferite. La un nivel mai pretentios, dar exact totusi, am putea nota ca figuri de cea mai inalta valoare, precum Burke, Tocqueville sau Guizot, mai recent Raymond Aron sau Michael Oakeshott, adevarati intemeietori ai conservatismului modern, tocmai la aceasta "interfata" puteau sa fie intalniti. Din putinele mele informatii, ganditorul care s-a apropiat cel mai categoric si mai bine de acest mod de gandire si l-a articulat cel mai raspicat a fost, in anii senectutii, Alexandru Paleologu, asa cum isi dau seama cei care ii citesc scrierile din ultimul deceniu de viata. (Fara de intarziere, o analiza adancita ar fi extrem de binevenita.)
Nu a fost insa Al. Paleologu singurul. Grupajul de fata ar vrea sa exprime parerile mai mult sau mai putin asemanatoare impartasite de altii, net mai tineri. Ele au in comun ideile esentiale de subsidiaritate si descentralizare, demnitatea persoanei umane, dialectica stransa dintre libertate si traditie, dintre individ si grup, colaborarea respectuoasa si afirmativa dintre credinta in transcendent si functionarea pragmatica a societatii. Ele sunt pozitive in orientare fata de modernitatea dinamica si integrarea relaxata in lumea unei planetaritati depline, fara sa abandoneze specificul geografic, solidaritatile locale, memoria istorica, autonomia si persistenta imaginarului social al comunitatii. Ele, aceste idei, pot si ar trebui sa functioneze ca un punct de atractie pentru paturi largi populare si electorale care, altminteri, se pot simti ingrijorate, lipsite de adapost sau de solidaritate umana.
Printre elementele centrale pentru acest mod de liberalism conservator se numara: a recunoaste imperfectiunea funciara si ineluctabila a persoanei umane, dar totodata efortul legislativ si politic maxim de a-i asigura acestei persoane o fundamentala independenta economica si sociala, astfel incat ea sa-si poata lua singura deciziile pe care le intentioneaza. Astfel se cauta eliminarea dependentei de puteri din afara (statul, alte persoane sau institutii etc.), in schimb se urmareste ca fapturile din care e constituita societatea sa poata coopera dupa libera lor decizie cu alte unitati: familia in primul rand, dar si obstea rurala sau urbana, micile comunitati liber alese si altele, potrivit unor moravuri si "seturi" de comportari stabilite de mult. O astfel de orientare respinge, din capul locului, "corectitudinea politica", vreau sa zic respinge repartizarea si zugravirea persoanei umane potrivit apartenentei la un grup social, sexual, etnic, fie si ideologic; ea pune, dimpotriva, pe primul plan intelegerea omului ca fiinta autonoma, cu specificul, cu aspiratiile si cu nevoile sale.
Ne putem oare imagina o colaborare fructuoasa a unui astfel de liberalism conservator cu alte forme de liberalism? Vreau sa sper ca da. Optimismul meu se intemeiaza intai pe exemple istorice si geografice multiple. Dar se intemeiaza si pe anume principii comune foarte concrete. Unul dintre acestea ar fi, de pilda, proprietatea privata. Intre diversele ramuri (sau laturi) ale liberalismului, unele vor cauta o anume strategie de aparare si crestere organica a ei, altii vor prefera altele. Dar orice liberal va accepta fara ezitari ideea in sine. Exemplele se pot extinde la alte componente: la apararea libertatilor umane, la deschiderea unui spatiu cat mai larg pentru manifestarea si inflorirea personalitatii, la existenta si la exprimarea fara constrangeri a structurilor si valorilor locale, la spatiul acordat cu marinimie alteritatii, la indrumarea mecanismele statale spre o functionare relaxata, fara rigiditati, fara temeri, la incurajarea unei transparente care sa nu contrazica totusi spatiul intim indispensabil oricarui individ, la opozitia fata de dirijism. De fiecare data pot exista dispute colegiale asupra tacticilor celor mai dezirabile, dar acestea nu vor nega principiile insele. Liberalismele diverse (constituite in "pol", in "familie", in "confederatie", oricum vrem sa-i zicem) au astfel in comun refuzul alinierii, dar afirmarea clara a bunelor maniere si relatii intre oameni si grupuri in societate. Iata un fundament comun, chiar si atunci cand exista diferente ideologice. O viata politica viguroasa si ordonata are nevoie de un "pol" de acest fel, pentru care incep sa existe barem cateva promitatoare inceputuri politice. In fond, e normal sa distingem intre cei care doresc sa se bizuie pe actiunea statala si cei care socotesc ca marea majoritate a treburilor se cer efectuate de societate in sine.
Virgil Nemoianu, Bethesda, Md., decembrie 2006