Toader Paleologu - Liberalul. Portretul politic al unui fumator de pipa

In toamna lui 1997 s-a nimerit sa petrec cateva zile la Roma impreuna cu tatal meu. Facea parte dintr-o delegatie a comisiei senatoriale pentru politica externa, iar eu tocmai facusem un stagiu de doua saptamani la Scuoala Normale Superiore di Pisa, "sora cea mica" a scolii noastre de la Paris. In timpul zilei ne vedeam fiecare de programul sau. in prima seara a venit la hotel incantat ca intalnise un senator italian pe placul lui, ca si el, un fumator de pipa. Mai exact, fusese cucerit de felul cum il abordase colegul italian: "Je vous ai vu fumer la pipe, et je me suis dit: «Voilà un libéral!»" ("V-am vazut fumand pipa si mi-am zis: «Iata un liberal!»"). Au fraternizat din primul moment si in restul zilei au stat de vorba intre ei atata cat le-a permis programul oficial. Cand l-am intrebat insa pe tata din ce partid era onorabilul membru al Senatului italian, n-a fost in stare sa-mi spuna. Pentru el, afilierile partizane nu aveau prea mare importanta si nu era el omul care sa-i intrebe pe altii in ce partid sunt inscrisi. Destul ca omul era, din punctul tatei de vedere, "un adevarat liberal". Ulterior am aflat ca respectivul senator facea parte din Alleanza Nazionale, ceea ce, la prima vedere cel putin, nu e cea mai sigura garantie de liberalism. De fapt, in Italia nu se aplica clasificarile obisnuite ale curentelor politice: eu insumi am fraternizat cu un senator "postcomunist" (PDS), cu care am vorbit o seara intreaga in nemteste despre diferite chestiuni de filosofie politica germana (y compris Carl Schmitt: italienii au inventat specia politica denumita "marxisti schmittiani").
Retin din aceasta anecdota ca pentru tatal meu pipa era mai importanta decat carnetul de partid. Pare o butada inspirata din faimosul sau elogiu al frivolitatii. Pipa, bastonul cu crosa de argint si batista alba la piept sunt insemnele exterioare ale acelui "paleo-liberalism" reprezentat de tatal meu in cursul tardivei sale cariere politice. Pentru el, a fi liberal era un stil de viata, o atitudine existentiala, un mod de comportament. Ca tip uman, el nu era nici un ideolog, nici un om de partid. Avea oroare de activisti si deplora mereu faptul ca pluralismul postcomunist rezultase in aparitia "mai multor PCR-uri". Desigur, "PCR-ul liberal" se bucura de simpatia lui si intrase in PNL inca din 1945, dupa un scurt episod social-democrat, de care putina lume isi aduce aminte. Era insa un membru nu totdeauna disciplinat, care nu ezita sa spuna sus si tare ce gandeste, adesea impotriva liniei de partid. Aceasta marginalitate rebela era insa tolerata de conducerea partidului, care nu contenea sa etaleze covorul rosu sub pasii zglobii ai seniorului liberal par excellence.
Episodul cel mai caracteristic din acest punct de vedere este candidatura sa in alegerile parlamentare din 2000.Criticase pe sleau si-n termeni foarte duri linia promovata la acea data de Valeriu Stoica, pentru care avea de altminteri o mare pretuire. Dar, vorba francezilor, "il faut savoir jusqu’où on peut aller trop loin". Cred ca atitudinea sa a jucat un rol important in torpilarea prematurei si inutilei aliante cu partidul lui Teodor Melescanu (ulterior, acesta s-a raliat la pozitii liberale clasice, abandonand eticheta gaunoasa de "social-liberal"). Pentru Partidul National Liberal prioritatea numarul unu era de a "sauver les meubles" si pentru asta tata "a fait don de sa personne": s-a angajat in cea mai dificila campanie electorala din scurta sa cariera politica, asumand primul loc pe listele senatoriale din Bucuresti. Campania sa a fost cu totul atipica (o serie de intalniri cu studentii) si incununata de succes: lista condusa de el a obtinut peste 100.000 de voturi, cu mai mult de 10.000 peste cea condusa de Theodor Stolojan si Valeriu Stoica pentru Camera Deputatilor. Trebuie insa spus ca Stoicul Valerius e cel care a gandit aceasta campanie, dovedind fler si flexibilitate.
Batran si slabit, tata n-avea nici un chef sa se angajeze intr-o campanie electorala obositoare. A facut-o insa dintr-un fel de fidelitate: fata de partid, fireste, dar in primul rand fata de un grup de tineri care se recunosteau in el. Dintre acestia i-as mentiona doar pe Mihai Ghyka si Petre Guran. Tartorul am fost eu, bine-nteles, si mama a fost multa vreme suparata pe mine ca l-am antrenat pe tata intr-o atare aventura. Aici este in joc o chestiune foarte delicata, si anume un ethos familial masculin, care joaca un rol esential in implicarea noastra politica: toti barbatii din familia tatei au facut politica intr-un fel sau altul. Conservatori, taranisti, dar mai cu seama liberali, Paleologii, Pennestii si Marzestii au servit binele comun. Este un fel de determinare genetica de la care tata n-a crezut de cuviinta sa se sustraga. Si, vorba ceea: "Daca nu noi, atunci cine?".
in pofida aparentelor, tata era un parlamentar extrem de constiincios. Participa cu regularitate la sedintele Senatului. in plen lua rar cuvantul, dar, cand o facea, cuvantul sau avea greutate. in conformitate cu gusturile sale de om de club, tata vorbea mai des la reuniunile comisiei din care facea parte. Cel mai bine s-a simtit in Comisia de externe, unde chiar cred ca interventiile sale au avut impact. A combatut, de exemplu, cu succes opozitia mamelucilor fata de numirea lui Mihai-Razvan Ungureanu in functia de secretar de stat, aratand ca unui tanar valoros trebuie sa i se faca credit. La audierile de ambasadori punea intrebari de fond, menite sa evidentieze calitatile celor intervievati. in multe discutii sensibile, precum Basarabia, Kosovo sau NATO, avizul sau de batran intelept a contribuit la cadrarea, moderarea si nuantarea dezbaterilor. Mai putin inspirata a fost, fireste, desemnarea sa in Comisia pentru munca si afaceri sociale, cu care n-avea la drept vorbind nici in clin, nici in maneca. A si glumit atunci Adrian Paunescu: "un boier a fost pus la munca". Dar, detaliu semnificativ, tata a stabilit o relatie de o calitate exceptionala cu presedinta respectivei comisii, Simona Marinescu. Am fost miscat sa citesc intr-un text de-al dansei cat de apropiata s-a simtit de tata.
Aici atingem un alt subiect important: relatia tatalui meu cu femeile si, implicit, cu feminismul. El era, dupa cum se stie, un barbat de o galanterie perfecta si nu m-as mira sa aflu ca electoratul sau era in majoritate feminin. Am intalnit nu putine fete tinere amorezate pur si simplu de octogenarul Conu’ Alecu. Cum s-o fi explicand fenomenul, Dumnezeu stie. in orice caz, tata era convins in sinea lui de superioritatea femeilor. Asta nu facea din el un feminist. Dimpotriva, credea ca feminismul neaga feminitatea si reprezinta o forma deghizata de misoginie. Nu discut daca avea dreptate sau nu. Dar asta explica atitudinea sa ambivalenta fata de implicarea femeilor in politica. Pe de-o parte, considera ca femeile sunt mai putin manate de ambitii prostesti generatoare de violenta. Pe de-alta parte, politica i se parea in mare masura o activitate stupida in care prospera nulitatile. Vocatia barbateasca pentru politica era pentru el expresia unei lipse. Se resemna sa faca politica in virtutea acelui ethos familial masculin de care vorbeam. Pe scurt, cu femeile angajate in politica era curtenitor, prevenitor si, la nevoie, chiar protector, in contradictie flagranta cu grobianismul diferitilor "petits mecs" din viata politica autohtona (ar fi dezaprobat, de exemplu, excluderea Monei Musca din PNL). Dar asta nu facea deloc din el un adept al paritatii in distribuirea mandatelor elective.
S-ar putea spune, fireste, ca tata era un om dintr-o alta epoca. Varsta inaintata era scuza acceptata de multi pentru o incorectitudine politica sistematica si tonitruanta. Pe vremea cand predam franceza la Boston College, descoperisem un articol de Jean Dutourd care i se potrivea tatalui meu ca o manusa. Titlul e cum nu se poate mai evocator: Vieilles teignes. Dupa 80 de ani, scria ilustrul romancier si eseist, poti sa spui ce-ti trece prin cap fara nici un fel de jena. Tata nu se priva nici o clipa de acest delicios privilegiu al senectutii avansate. A fost amuzat si chiar incantat de prezentarea malitioasa pe care i-a facut-o o prestigioasa revista elvetiana: "ein erzreaktionärer alter Herr" ("un domn batran ultrareactionar": autorul reportajului fusese surprins de felul in care tata ii elogiase pe Franco si Reagan). in viziunea lui, inteligenta era prin definitie "reactionanta" si nonconformista. Dar adevarul e ca spiritul sau rebel reactiona si impotriva conservatorismelor de tot soiul.
Invidiez, la drept vorbind, totala libertate de exprimare a tatalui meu, chiar daca nu impartasesc toate opiniile lui. Un om de 33 de ani are inca o cariera in fata. Cand mai e si ambasador pe deasupra, "il doit fermer sa gueule". Dar am si eu mica mea revansa. Pana acum n-am fumat niciodata. Recent am gasit insa intr-un sertar pipele tatalui meu. Dintr-un fel de nostalgie, am inceput sa le folosesc. E micul meu protest diplomatic impotriva aseptizarii puritane a vietii contemporane. Poate ca, la varsta cand voi avea si eu nevoie de un baston cu crosa de argint, voi putea asuma la randul meu rolul de "vieille teigne" a democratiei romane. Vorba lui Tolstoi: "Si Dieu me prête vie".