Mircea Platon - Pentru o politica la scara umana

In articolul sau de introducere a acestui grupaj, Virgil Nemoianu observa, pe buna dreptate, ca, daca stanga lui Ion Iliescu a reusit sa creeze structuri de putere si de patronaj la nivel local, dreapta liberala ramane precipitata la suprafata vietii romanesti. Celebrii "baroni locali" reprezinta unul dintre modurile in care stanga a reusit sa medieze si sa administreze autoritatea centrala la nivel de unitate teritorial-administrativa sau diecezana. Dreapta politica si intelectuala, desi teoretic a sustinut anumite forme de autonomie administrativa, universitara sau economica, nu a reusit inca sa se "intrupeze" local, nu-si poate mobiliza inca resursele provinciale. Politica romaneasca e, asadar, un cocktail, "stirred, not shaken", de pragmatism spoliator socialist, de fantomatic discurs descentralizator liberal si de activism centralist al stangii intelectuale, secular-progresiste (evident, de exemplu, in modul in care a inteles sa lichideze icoanele prin ukaz). In fapt, ultimii saisprezece ani ai istoriei Romaniei au stat mai ales sub semnul unei combinatii intre politica jafului si reformele eurosocialiste, determinate de perspectiva integrarii europene. Am pendulat, asadar, intre interesele de clan si cele continentale, intre delegatii locali ai "caracatitei" nationale si crupierii nationali ai intereselor globale, cu rezultatul ca Romania a ramas maidanul nimanui. Cu familia aflata in criza din cauza plecarii multor parinti la munca in UE, cu o modesta viata parohiala si cu "gasca" ramasa drept unica forma de socializare adolescentina, Romania are de redescoperit formele si virtutile corporatismului, breslei, starii, parohiei, familiei extinse, care au fost in Europa veche si noua cel mai sigur obstacol impotriva atomizarii, masificarii, alienarii si violentei sociale. Lucru dificil de infaptuit in conditiile in care aceste principii ale unei vieti normale sunt continuu contestate, subminate sau compromise de coruptia baronilor locali si de neomarxismul baronilor globali. Cum de coruptie are a se ocupa politia, justitia si cotidianele, aici e util sa elucidam aspectul programatic al problemei. Voi incerca, deci, in cele ce urmeaza, sa arat ce poate aduce nou si bun conservatorismul/crestin-democratia fata de actualele vaccinuri si pilule gramsciene administrate Romaniei.
Unul dintre modurile de a intelege corectitudinea politica e sa intelegem arhitectura postbelica americana, arhitectura lumii care a incubat aceasta ideologie in anii ’60-’80. Nu putem intelege o ideologie care ne face pe toti asemanatori, desi dezbinati (vorba lui Tocqueville), pretinzand ca ne face pe toti diferiti, desi infratiti, pana nu intelegem o arhitectura care face ca, in America, sa calatoresti sase ore cu masina pentru a constata ca ai ajuns la o destinatie identica punctului de plecare. Incercarea de omogenizare ascunsa sub pretextul afirmarii "diferentei" - o diferenta neesentiala, exercitata mai ales in privinta consumului de bunuri, divertisment sau "identitati" - s-a nascut pe fundalul dezolant al arhitecturii americane postbelice, care a facut ca, de exemplu, primaria din Boston sa fie similara cladirilor romanesti din perioada ceausismului tarziu. Unei ideologii intens nivelatoare i-a corespuns o arhitectura intens nivelatoare. Politica si arhitectura au in comun faptul ca structureaza modul nostru de a locui in lume. De la Boulé pana la Corbusier, utopismul politic a mers mana in mana cu arhitectura dezumanizanta, si de la Escorial si Versailles pana la Casa Poporului, diferitele nivele de (i)legitimitate politica si-au croit un cadru arhitectural pe masura. Daca vrem sa ne edificam in privinta ideologiei UE, nu avem decat sa consideram arhitectura pe care a produs-o Bruxellesul si suporterii sai. Uitati-va la noile cladiri de birouri, muzee si biblioteci, care dau Europei Unite aerul unui sicriu de clestar cu aer conditionat in care Europa traditionala doarme sedata si conservata, pana o va trezi la viata sarutul infocat al printului (musulman?).
Diferenta dintre politica personalismului crestin al crestinismului traditional si actuala politica masificanta - in numele partidului, corectitudinii politice sau al "consumului" - isi are echivalent plastic in diferenta dintre icoana si afis publicitar, dintre adancimea chipului - al sfantului, al lui Dumnezeu din noi - si platitudinea manechinelor, dintre ceea ce nutreste si ceea ce exploateaza. E diferenta dintre catedrala si zgarie-nori. Desi aparent amandoua constructiile sunt gigantice, catedrala, dupa cum demonstra Viollet-le-Duc, e construita la scala umana. Omul - nu raza coloanei, perspectiva aeriana sau speculatiile imobiliare - e unitatea de masura a catedralei. Usa unei catedrale e la fel de mare ca si cea a unei bisericute de tara, e asadar direct proportionala cu persoana care-i paseste pragul, nu cu dimensiunile cladirii. Aceasta raportare la om face ca, intr-o catedrala, sa nu te simti niciodata strivit sau alienat, asa cum se intampla in pustietatile urbanismului modern. Catedrala, ca si cosmosul celor vechi, era construita la scara umana. Arhitectura si, prin extensie, modul nostru de a locui realitatea, se afla in prezent fie sub semnul dispretului absolut fata de om, fie sub cel al unui "umanism" dezumanizant, pentru ca reductionist (precum cel descris de C.S. Lewis in minunatul roman That Hideous Strength). In esenta, radacina raului politic actual e o criza antropologica. Si rezolvarea acestei crize se poate face numai apeland la Biserica, singura sursa vie a unei antropologii de veche, incercata si inalta extractie.
In lumea moderna, Biserica a fost impinsa in afara statului si chiar a spatiului si timpului public. Ca atare, ea nu a putut decat fie sa-si gaseasca o misiune la marginea societatii, mai ales sub forma de asistenta sociala, fie sa incerce a reveni in spatiul public ca factiune "ideologica" aflata in competitie cu alte factiuni. Postuland existenta unui "spatiu public" vazut ca "liber" si "neutru", ca un fel de "piata libera" a ideilor, Biserica a invatat sa negocieze nu de pe pozitii de autoritate, cum o facuse pana in secolul al XVIII-lea, ci de pe pozitii clientelare. Si nu e rau ca s-a mai smerit si depolitizat. In ambele variante, Biserica a confirmat insa paradigma care vede religia ca pe o chestiune privata, desi "biserica interioara" la care se refera Sfintii Parinti nu are nici o legatura cu crestinismul catatonic, de debara, reclamat de actuala "politie spirituala". Crestinismul ca "pietate privata", crestinismul fara Biserica, lipsit de expresie liturgica si actiune sociala, ar sanctiona de fapt un dualism gnostic pe care Biserica lui Dumnezeu intrupat nu il poate accepta. Biserica nu poate abandona trupul statului sau al societatii civile, pentru a se ocupa numai de suflet, din moment ce acest lucru ar contraveni chiar fundamentelor ei. Simptomatica pentru aceasta injumatatire a Bisericii e arhitectura ei, de la uratele arce ale catolicismului de tip Vatican II, pana la betonizarea goticului moldovenesc suferita de bisericile ortodoxe in avantul postrevolutionar. Kitschul ecleziastic e semn al unei Biserici compromise, deoarece kitschul e o instaurare a absentei.
Or, recalibrarea politicii/arhitecturii/locuirii noastre in lume se poate face numai printr-o cultura a prezentei, a chipului, a persoanei. Acum avem politica, arhitectura si economia absentei: spatii goale, pustietati de ciment, autostrazi gigantice, corporatii, organisme supra-suprastatale, alienare. Nimic la scara umana. Nimeni care sa ne iasa in intampinare. Dar, dupa cum spunea Virgil Nemoianu in Triumful imperfectiunii, problemele sunt sistemice, solutiile nu. Asistenta sociala, politia, scoala, economia, toate trebuie organizate pornind de la nivel local/parohial. Cati politisti pe strada, cate icoane in clase, cine e primar, cate parcuri in cartier sunt chestiuni care trebuie delegate la nivel local. Cultura/politica locala e una a responsabilitatii si, din acest punct de vedere, principiul subsidiaritatii - in varianta lui reala, crestina si americana, care deleaga lucrurile spre "parohie", nu in varianta lui europeana, care le trimite inspre organisme supranationale - e unul dintre elementele prin care personalismul crestin poate contribui la restaurarea politicii.
Din punct de vedere politic, rolul Bisericii e acela de a alimenta aceasta cultura a responsabilitatii. Invatatura crestina despre om a Bisericilor traditionale - in ciuda unor derive politice regretabile, care si-au aflat insa antidot hristocentric si patristic tot in sanul Bisericii - e singura care rezista si rasismului, si eugeniei, si anarhiei, si masificarii comuniste sau corporate. Tocmai de aceea trebuie sa ii protejam izvoarele si chipul liturgic. Biserica nu poate deveni partid, dar un partid conservator ar putea sa infuzeze vietii politice criteriile si energiile unei politici personaliste. Astfel, monismul clasei, rasei, banului, "(dez)integrarii" sau al "drepturilor", tentatiile utopice, depersonalizarea si ingineria sociala ar putea fi prevenite de o antropologie politica paradoxala, comprehensiva, in care libertatea, demnitatea si bunastarea ar consuna cu fratietatea crestina, constiinta failibilitatii omului, traditia si antrenarea discernamantului.
Tocmai in numele acestei conceptii simfonice, federative, care tine de mladierea viului, e necesara includerea conservatorismului/crestin-democratiei in cadrul unui pol de centru-dreapta romanesc. Lucrul e cu atat mai valabil, cu cat liberalismul clasic a fost el insusi produsul si beneficiarul a veacuri de ucenicie crestina. Constient ca activitatea nici unui organism politic transnational nu e ghidata de o antropologie solid articulata, conservatorul lasa universalismul pe seama Bisericii si leaga politica de realitati locale. Conservatorul se intalneste, asadar, cu liberalul si acolo unde refuza dirijismul centralizat si lasa bunul mers al lucrurilor pe seama parohiilor/breslelor/formelor organice de solidaritate pe care statul are misiunea de a le ajuta sa se infiripeze. Conservatorul de premisa majora (nu cel preocupat numai de fiscalitate) se intalneste si cu ecologistul, si cu socialistul, pentru ca nu ii sunt straine nici grija fata de natura, nici preocuparea fata de dreptatea sociala (sociologul Robert Hertz definea socialismul vechilor laburisti englezi si socialisti francezi drept "nostalgia catedralei absente"). In fapt, socialismul, liberalismul, ecologismul nu sunt decat specializari ideologice ale traditiei crestine, forme mai mult sau mai putin generoase de rupere a echilibrului teandric. Ideologiile (rasismul, comunismul etc.) sunt masinarii care promit mantuirea orizontala, nu tin cont de natura omului, nu il reprezinta (deci nu sunt democratice). De aceea genereaza doar nimic si alienare. Masinii liberale ii trebuie suspensii conservatoare, daca vrea sa strabata distante lungi. Prezenta unei formatiuni conservatoare autentice si credibile in polul de centru-dreapta romanesc ar indica iesirea politicii romanesti din zodia minoratului ideologic inspre o abordare organica a problemelor noastre. Ar insemna ca ne-am maturizat si ca, refuzand sloganul, dirijismul si preambalarea, am inceput sa edificam un organism politic la scara umana. Un liberalism pentru persoane, nu pentru "consumatori".