Eugen L. Nagy - Despre fundamentele politicii.

Conservatorismul nu exista
Accentul pus pe initiativa individuala reprezinta unul dintre elementele importante, pretuite de oricare miscare ce se considera de orientare conservatoare. Dar care este intelesul insistentei cu care este afirmata importanta initiativei individuale? Cu alte cuvinte, de ce nu statul? Cuiva care a trecut prin experienta comunismului o astfel de intrebare i se va parea fara rost, chiar primejdioasa. Realitatea, ar spune acel cineva, vorbeste de la sine: nimanui nu ii pasa de proprietate, atat timp cat proprietarul nu este clar definit. Experienta ne arata, fara cale de intoarcere, ca singurul drum posibil este cel al unei economii bazate pe proprietatea privata. Experienta sau (un alt nume pentru experienta) traditia reprezinta masura cea mai buna pentru evaluarea cailor pe care le putem urma; lectia vietii, intinsa pe mai multe sute de ani.
Desigur, intrebarea se pune in ce masura o astfel de judecata are validitate perpetua si ubicua. Ce ne facem daca avem de a face cu o traditie malefica? O urmam, orbeste? Putini dintre cei care se considera conservatori ar putea subscrie la o astfel de intelegere primitiva a conceptului de traditie. Mai degraba, traditia este ceva dinamic, impletind rezultatele bune ale experientelor generatiilor anterioare cu nevoia de schimbare si continua imbunatatire a practicilor din societate, fie ele politice ori economice. Cu sau fara astfel de precizari, accentul pus pe traditie, poate chiar pe mentinerea si perpetuarea statu quo-ului, ramane o trasatura fundamentala a "conservatorului", spre disperarea si agasarea sustinatorului nevoii de schimbare continua. Progres versus traditie pare a fi problema centrala a acestei dispute.
Cum arata insa acest faimos om "conservator"? Un conservator american ne va povesti despre el, in detaliu, adaugand ca el exista, insa probabil nu in Europa. Conservatorismul, in intelesul american al conceptului, este de fapt sinonim cu un anumit mod "anglo-saxon" de a privi lucrurile - lucru normal, tinand cont de faptul ca acest tip de gandire are ca punct de referinta si "text originar" scrierile lui Edmund Burke. O alta implicatie insa a dimensiunii anglo-saxone este ca acest conservatorism este croit pe o anumita forma a economiei de tip capitalist, de nuanta laissez-faire. De aceea, aproape orice accent pe dimensiunea sociala este echivalat cu o orientare socialista, conform ideii ca toate tarile europene sunt de orientare socialista. Astfel, prietenul nostru american il va considera pe conservatorul european-continental o specie promitatoare (vezi eforturile neoconservatorilor americani in Polonia), dar deocamdata inexistenta. Unul dintre motivele pentru care tipul anglo-saxon sa fie, poate, inexistent pe partea continentala este ca un ethos local (anglo-american) nu poate fi "transplantat" - si acesta ar fi intr-adevar un lucru pe care un conservator ar trebui sa il stie, din primul moment (si pe care unii il si recunosc, desigur).
Dar care este trasatura distinctiva a acestui conservator american? Cu alte cuvinte, cum il putem recunoaste? In linii mari, am putea spune ca el este asociabil cu Partidul Republican; insa in acelasi moment ar trebui sa amintim si faptul ca un partid american contine diverse grupuri si orientari, pe care, cu cat cei din afara le considera a fi mai apropiate, cu atat se straduiesc din rasputeri sa demonstreze cat sunt de diferite. Si, intr-adevar, un conservator traditional pe linia Edmund Burke-Russell Kirk va urma principii distincte fata de un asa-zis neoconservator (de tipul William Kristol, Michael Novak, Charles Krauthammer). Acestia din urma sunt, de fapt, fosti "stangisti" care in anii ‘70-’80 au acceptat principiile economiei de piata de tip american, retinand insa cate ceva din idealismul anterior.
Si atunci, totusi, ce este un conservator? Poate ca o trasatura comuna ar fi faptul ca o asemenea persoana a sprijinit interventia in Irak, de la bun inceput, si ca este in general ceea ce s-ar putea numi un "hawk" - i.e., sprijinind cu predilectie uzul fortei in politica externa. Insa nici acesta nu poate fi considerat un semn distinctiv definitiv: foarte multi dintre asa-numitii paleoconservatori s-au opus, de la inceput, interventiei americane in Irak. Ramane deci sa folosim ca unitate de masura sprijinul acordat Partidului Republican - cel putin in linii generale. insa Partidul Republican american este specific unui anume loc si unei culturi particulare (Statele Unite ale Americii) si, desigur, unui anume moment istoric si este departe de a fi o realitate statica, cu valente universale. Ba, mai mult, ca in orice sistem politic, fata acestui partid este determinata decisiv de politicile promovate de celalalt partid, si de "spatiile goale" care apar pe scena politica.
Ce este, deci, conservatorismul (american, deoarece despre cel european continental nici nu am apucat sa vorbim)? Care este - revenind la cele amintite anterior - criteriul dupa care putem decide dinamic pastrarea sau renuntarea la anumite traditii? Exista limite in ceea ce priveste initiativa economica individuala? Care dintre multele grupuri si grupuscule caracteristice unei istorii si unui ethos particular se pot erija in reprezentantii unor adevaruri politice universale si pe ce baza?
Liberalismul nu exista
Istoria omenirii este un proces continuu de progres al societatii umane, din toate punctele de vedere. Cu fiecare generatie, omenirea se perfectioneaza si avanseaza, cultural, stiintific si moral. Atunci cand toate aceste dimensiuni vor fi perfectionate pe deplin, lumea va fi intr-adevar asa cum o dorim si nimic nu va mai sta in calea fericirii si pacii universale.
Progres - ce concept interesant! Viitorul reprezinta in mod obligatoriu progres, iar trecutul, desigur, "inapoiere". De unde pana unde, insa, progres? De unde ideea ca istoria are o directie si un tel, ca ne indreptam catre ceva si ca acel ceva reprezinta, probabil, si daca avem grija, un "mai bine"? Cum se face ca grecii si lumea antica in general nu detineau o asemenea viziune; ca pentru un Platon sau un Aristotel, de exemplu, istoria nu are o directie si o finalitate?
Progresul pare a fi ideea principala a liberalismului. insa este oare vorba despre liberalismul secolului XIX european, care, pe urmele Iluminismului si ale Revolutiei Franceze, milita pentru ideea progresului universal, prin politici centralizate de educatie a maselor si prin aplicarea principiilor stiintelor exacte, intru crearea unei societati ideale? Sau este vorba aici despre liberalismul economic, dupa ale carui principii initiativa economica individuala si mecanismele pietei (cererea si oferta) trebuie sa fie lasate sa conduca economia? Daca principiul pietei reprezinta notiunea de baza a liberalismului, oare asta inseamna ca suporterii Partidului Republican contemporan sunt, de fapt, liberali? In fond, unele dintre politicile acestui partid sunt intr-adevar criticate ca fiind "neoliberale"? Ce cuvinte sa folosim si cum sa le spunem, cat timp, dintr-un anume punct de vedere, unii sunt liberali, iar dintr-altul, aceiasi sunt socialisti, iar adversarii lor sunt categorisiti neoliberali, dar nu toti, caci unii sunt de orientare comunitara... si asa mai departe?
Multiculturalismul - poate ca acesta este aspectul esential al liberalismului progresivist (iata o alta expresie). Dar si acest concept pare a fi compromis iremediabil: este el oare marca strategiilor agresive de promovare a diversitatii (cat timp nu este prea diversa), mergand pana la crearea faimosului melting-pot, in care singurul lucru comun este lipsa de identitate? Sau este multiculturalismul acea atitudine de respect si deschidere fata de alteritatea culturala si de pretuire a valorilor intalnite in acea diferenta? insa de ce ar fi "diferenta", sau "celalalt", ceva de pretuit?
Poate ca accentul pus pe drepturile omului - nu este acest lucru trasatura specifica oricarei orientari progresive? insa - ne intrebam - de ce ar avea omul drepturi speciale? De unde ar proveni acestea si cine le-ar conferi? Cine decide care sunt drepturi si care sunt privilegii? De ce drepturi acordate cu predilectie omului - nu este acesta un caz de "speciism", cum pe buna dreptate ne acuza Peter Singer? Nu inseamna aceasta implicit o discriminare a celorlalte specii de vietuitoare? Cu instrumentele ratiunii pure nu prea putem demonstra ca un copil ar avea dreptul la viata mai mult decat, sa zicem, un porc; la urma urmei, o suina aduce beneficii mai multe si mai sigure decat un copil nou nascut, mai ales daca acesta din urma este vulnerabil sau bolnav si poate nici nu va atinge varsta majora. intr-adevar, de ce ar avea o persoana umana drepturi ori o valoare speciala? Ce inseamna faptul ca, pentru prima data in istorie, intr-un parlament uman (cel olandez) a intrat un partid a carui misiune unica este reprezentata de promovarea si protectia drepturilor animalelor?
Omul: asa ceva nu exista
Sa o luam de la inceput. Orice discutie despre directii politice are ca obiect acelasi lucru: care sunt politicile care ar putea aduce beneficii unei anume societati (umane, se pare ca trebuie sa adaugam). Orice raspuns la aceasta intrebare porneste inevitabil de la anumite presupozitii despre nevoile si posibilitatile fiintei umane. Capacitatea de a lua decizii politice serioase, de a formula politici care sa confere o directie dezvoltarii unei anume societati, facand progresul posibil si analizabil, depinde de masura in care omul politic poate sa gaseasca si sa constientizeze raspunsurile la aceste intrebari. O persoana publica, capabila doar de reactii imediate la presiuni de diferite feluri, nu este, in acest sens, un om politic, ci doar un actor-voiajor pe o irelevanta scena politica.
Ce este omul? Persoana umana este constituita de dublul fapt al existentei sale ca individ, insa ca individ nascut si constituit intr-un sistem de relatii: familie, localitate, societate. in acest sens, nici individul nu poate fi imaginat fara societate si nici societatea fara indivizi, iar implicatia directa este ca interesul individual este inseparabil de interesul public. Astfel, un accent exagerat pus pe dimensiunea individuala va conduce la o societate sfasiata de diversele interese particulare, in care cei mai puternici vor supravietui (vezi Rusia postsovietica), iar o prioritate exclusiva acordata interesului societatii, luate ca entitate distincta, va duce la dirijism si etatism (in care privilegiile personale vor fi mult mai greu de urnit, de fapt).
Dar de ce am acorda un interes, de orice fel ar fi acesta, persoanei umane? Dincolo de faptul ca o societate fara oameni nu poate fi inchipuita, se pare ca suntem intuitiv constienti de faptul ca individul uman are o valoare aparte. Pentru o persoana care gandeste mai departe, valoarea existentei umane este inseparabila de faptul ca existenta in sine este un bun si ca este un bun deoarece provine de la (si este mentinuta de) singura sursa a binelui si a existentei: Divinitatea. De aici provine valoarea intrinseca a persoanei umane si de aici izvoraste directia fundamentala pe care oricare activitate, inclusiv cea politica, trebuie sa o ia. Drepturile omului sunt bazate pe o astfel de intuitie si au sens numai in masura in care individul uman este inteles cum se cuvine, in ansamblul posibilitatilor si limitelor sale.
insa nu sunt oare aceste principii mult prea indepartate de practica politica? Cum poate fi implementata in politici publice o asemenea clarificare a fundamentelor existentei umane si a functionarii societatii?
Pentru Konrad Adenauer, parintele Germaniei moderne, a fi om insemna, intrinsec, a fi crestin - a fi deci constient de faptul ca existenta ti se datoreaza unui Dumnezeu benefic, care a considerat fiinta umana atat de importanta, incat a luat suferintele si mizeriile acesteia pe propriii umeri. Dar a fi om inseamna si a te naste intr-o anumita comunitate - familie, sat sau oras, regiune, o comunitate de istorie si cultura care te formeaza si fata de care te simti afin. Pentru omul Adenauer, aceasta forma specifica era reprezentata de faptul ca era un german nascut in regiunea orasului Köln. insa la fel de clar, pentru politicianul german, era si faptul ca a fi german inseamna, implicit si simultan, a fi european si ca a fi european inseamna a apartine unei culturi aparte, extraordinar de bogate, de esenta crestina. Ca politician, acest parinte al Germaniei Federale si al Uniunii Europene nu putea face altceva decat sa puna in practica ceea ce constituia adevarul propriei existente. Astfel s-a nascut, printre altele, modelul german al economiei de piata social-corporatiste (de un succes impresionant), bazat pe un sistem de cooperare intre toti actorii din economie, de la marii investitori pana la muncitorii din uzine. Elementul specific al acestui sistem l-a constituit constientizarea faptului ca interesul de grup sau personal (persoana umana) nu este servit daca alte parti semnificative ale societatii germane ies in pierdere (dimensiunea sociala). Politician extraordinar de abil, Konrad Adenauer a condus Germania timp de aproape 20 ani, dintre care 14 ani a fost cancelar.
Capacitatea de a avea succes in jocul politic este o conditie necesara pentru a ramane parte a acelui joc. Directia in care este utilizata aceasta capacitate, insa, nu izvoraste din simpla abilitate de a avea succes pe scena politica. Diferenta dintre un adevarat om politic si un simplu birocrat este ca actiunile primului izvorasc dintr-o clarificare prealabila, in forul interior, in timp ce, pentru cel din urma, ele sunt palide reflectii ale presiunilor si politicilor altora - din mediul intern, european, transatlantic.
Adevaratul progres al unei societati nu este posibil atata timp cat nu exista o directie si, astfel, o masura a acestui progres. Pentru un crestin, structura care da sens fiecarui act este data de capacitatea de a judeca intre bine si rau, capacitate care este dezvoltata in si printr-o existenta in spatiul revelatiei crestine.
Feluritele -isme care se agita vocal pe piata publica sunt de fapt constituite, dincolo de o falsa pretentie de "practicalitate", de anumite sisteme de presupozitii despre om si societate, care de cele mai multe ori nu sunt coerente cu ele insele. O privire atenta releva faptul ca aceste ideologii reusesc sa raspunda, de obicei, doar la anumite implicatii necesare ale realitatii constitutiei fiintei umane. Initiativa individuala si grija fata de cei vulnerabili, pretuirea alteritatii si constiinta propriei identitati, orientarea catre adevarata dezvoltare sociala si valoarea experientei anterioare, constiinta faptului ca o societate perfecta nu poate fi atinsa sunt concluzii egal necesare, ale unei adevarate intelegeri a conditiei umane.
Nu intamplator, orientarile care poate s-au apropiat cel mai tare de o astfel de abordare comprehensiva au fost (sunt?) cele de nuanta crestin-democrata, constituite pe valorile iudeo-crestine umaniste europene. Milioane de persoane in jurul globului continua sa fie preocupate, in activitatea cotidiana, de intelegerea consecintelor ce izvorasc in mod necesar din conditia umana - de ceea ce se numeste gandirea sociala crestina. O politica serioasa, pusa in mod constient in serviciul indivizilor din societatea romaneasca, cu idei clare despre politicile care trebuie promovate nu poate fi posibila fara o clarificare interioara a menirii omului - nascut roman, banatean sau moldovean, european etc. Au existat multe discutii despre datoria Bisericii Ortodoxe de a promova o astfel de examinare; sugestia mea insa este ca datoria aceasta este constanta si ca ea apartine fiecaruia dintre noi care este capabil de gandire independenta.
O politica lipsita de astfel de fundamente este o politica "in serviciul societatii", dusa de parca fiinta umana nici nu ar exista.
Ianuarie 2007, Washington, D.C.