Dragos Paul Aligica - Doctrina dreptei romanesti: provocari si directii

Indiferent de numele sub care sunt anuntate si indiferent de prezenta sau absenta in corpul lor a unor aliaje ideologice suplimentare, intotdeauna regasim in arsenalul ideatic al partidelor dreptei democratice contemporane - cunoscute si ca partide de "centru-dreapta" - doua componente majore. Pe de-o parte, o recuperare a liberalismului clasic individualist, propiata, prolibera initiativa, iar pe de alta parte, o reformulare a unor teme conservatoare legate de rolul comunitatii, al familiei si religiei in ordinea sociala, dublate de preocupari legate de functia statului ca garant al solidaritatii sociale. Practic, in ultimii 20 de ani, ideile noii drepte astfel articulate au schimbat radical discursul politic occidental. Este evident ca nici intamplarea, nici esecurile competitorilor nu pot explica aceasta remarcabila performanta. Un raspuns mai complet ar trebui cautat deci la nivelul detaliilor specifice si al modurilor in care sunt combinate si sudate aceste idei, astfel incat reusesc sa aiba o atat de mare tractiune politica.
Observatia cheie in aceasta privinta este ca fuziunea de idei de centru-dreapta nu s-a oprit la nivelul principiilor generale, ci a capatat forme specifice in contextul fiecarei tari occidentale, fiind de fiecare data rezultatul unui minutios efort intelectual de adaptare. Dat fiind faptul ca doctrinele politice nu sunt simple liste de propozitii, ci structuri discursive vii ce se raporteaza direct la mediul politico-social din care provin, formulele specifice de clarificare si constructie doctrinara sunt rezultatul unui efort deliberat de ajustare, specific fiecarei culturi politice si intelectuale. Cand pana si socialismul, cu tot internationalismul sau, recunoaste necesitatea ajustarilor nationale, cu atat mai mult in cazul dreptei, sensibila la variatiile locale sau nationale, nu poate fi vorba de import sau plagiat. Fie ca a fost vorba de elaborarea ideilor crestin-democrate cu suport "ordo-liberal" in Germania, fie ca a fost vorba de "fuzionismul" dreptei americane intre libertarianism si paleoconservatorism, fie ca este vorba, mai recent, de sinteza de "catolicism social" si teze procapitaliste a dreptei populare spaniole, avem in fiecare caz de a face cu produse ideologice intotdeauna bine calibrate la context. Iata de ce este normal sa ne intrebam si in cazul Romaniei unde ne plasam in acest proces. Unde ne aflam pe drumul de constituire a arhitecturii doctrinare a dreptei moderne romanesti? Care ar trebui sa fie directiile de miscare in vederea atingerii acestei tinte?
Inainte de orice, trebuie reamintit ca acest proces nu se intampla spontan si fara efort. Cineva trebuie sa-si asume sarcina efortului constant in directia articularii si armonizarii acestor idei. Daca privim la experienta altor tari, observam ca, de fiecare data, procesul este insotit de dispute, discutii si polemici care uneori strabat etape ce dureaza ani intregi. In majoritatea cazurilor, ele au dus la identificarea combinatiilor si solutiilor adecvate contextelor nationale si culturale in cauza, dar, tot in majoritatea cazurilor, procesul a fost unul complicat, care a presupus un profund angajament din partea mai multor grupuri de ganditori, publicisti si comentatori politici, uneori aflati in relatie cu partidele politice, alteori functionand separat de acestea. Altfel spus, chiar si o privire superficiala asupra experientei occidentale ne arata de ce "clarificarea doctrinara" nu trebuie inteleasa ca o decizie sinodala, ci ca un proces asociat dialogului public. Ea nu este atat un act politic, cat o dezbatere intelectuala. Ea nu duce atat la un decalog sau credo, cat la un corpus de teme, argumente si contraargumente, aflat tot timpul in dezbaterea publica. In tot acest proces, omul politic joaca un rol secundar. Prim-planul revine intelectualului, publicistului si comentatorului politic. Pe scurt, prima preconditie a procesului de constructie doctrinara este existenta unei clase intelectuale avand interesul, intentia si capacitatea de a se angaja in acest efort. In absenta ei, totul este blocat. A doua preconditie este existenta unei infrastructuri institutionale necesare desfasurarii acestui proces: organizatii, publicatii si canale mass-media si de comunicare. Abia dupa ce aceste doua preconditii sunt indeplinite putem vorbi de pasii si elementele procesului propriu-zis.
In cazul Romaniei, constatand prezenta inca fragila a celor doua preconditii, ne lovim imediat de faptul ca nu putem vorbi despre fuziune sau elaborare doctrinara, atat timp cat nu au fost stabilite intai elementele componente. Or, in cazul nostru, acestea nu sunt deloc clare. Atat liberalismul, cat si conservatorismul sunt entitati difuze, polisemantice, cu multe fatete. In context romanesc, unele sunt functionale si au sens, altele nu. Deci, inainte de orice, ar trebui identificate fatetele, scolile de gandire sau curente de idei existente sau cele ce ar putea fi coagulate pornind de la elementele existente. Trecutul dreptei romanesti fiind cel care este, efortul este pe cat de necesar, pe atat de delicat. Dar, chiar si daca aceasta fantoma a trecutului nu ar exista, problema ar ramane de actualitate. De pilda, in ceea ce poate fi numit in sens larg gandirea conservatoare romaneasca, exista un curent ce se racordeaza direct la "traditia europeana" sau la un conservatorism al "civilizatiei occidentale" si un altul, ce se revendica direct de la conservatorismul clasic romanesc al secolului XIX. Cele doua nu sunt intotdeauna pe aceeasi pagina. In mod similar, liberalismul romanesc are fatete libertariene, clasic liberale si liberal-sociale. Pentru a putea pune toate aceste curente si ramificatiile lor impreuna sub aceeasi umbrela, este necesar un efort de definire precisa a coordonatelor lor locale si de identificare a punctelor de convergenta. Mai mult, nu trebuie uitat ca, in lumea postliberala, in toate sistemele politice se da o lupta intre dreapta si stanga pentru mostenirea reziduului politic al aurei liberale. In unele tari, acesta este captat cu precadere in orbita dreptei, in altele, in cea a stangii. Si in Romania acest proces incepe sa se faca simtit. Crearea unui cadru doctrinar flexibil, pentru a acomoda cat mai multe elemente liberale si a ocupa in mod strategic cat mai mult din zona centrului politic, pare sa fie strategia adoptata peste tot in lume unde exista retete de dreapta de succes. Pe scurt, dreapta romaneasca are de la bun inceput o agenda de lucru incarcata.
Doctrina dreptei romanesti trebuie, de asemenea, sa-si definesca si sa-si consolideze perimetrul. Scoaterea notiunii de "dreapta" in Romania de sub umbra extremismului nationalist, a fundamentalismului religios si a traditionalismului etnicist si pasunist este o prioritate ce devine tot mai mult o urgenta. Altfel spus, construirea aparatului conceptual si ideologico-simbolic necesar acestei delimitari este o urgenta. La un nivel si mai concret, aceste prioritati se materializeaza in teme cum ar fi cea a elaborarii unei doctrine a relatiei dintre sfera politica si cea religioasa. Lipsa unei asemenea doctrine politice moderne care sa racordeze, de pilda, ortodoxia la politica europeana este o problema, dar si o oportunitate. O problema, pentru ca vidul existent actualmente (sau, cel putin, perceptia existentei unui vid) naste tensiuni si monstri. O oportunitate, pentru ca in fata sta sarcina istorica de a construi o forma echivalenta crestin-democratiei occidentale in spatiul ortodox. Daca ar fi sa se limiteze chiar si la atat, agenda constructiei doctrinare a dreptei romanesti ar fi deja foarte incarcata. Dar acesta este doar inceputul. O alta tema este cea a definirii problemei nationale intr-o maniera moderna, racordata la contextul global si european al secolului XXI. Cu ea vine sarcina operarii in zona delicata a imaginarului social al identitatii nationale, precum si in cea a relatiei dintre cultura, institutii publice si spatiu civic, in moduri in care sa previna resurgenta extremismului nationalist-etnicist. Lista acestor teme poate sa continue, dar obiectivul nu este de a face un inventar, ci de a ilustra magnitudinea sarcinii ce sta in fata intelectualilor, oamenilor politici si a dezbaterii publice romanesti.
Putem vedea mai clar, in lumina celor de mai sus, miza dubla a provocarii. Prima este pur politica si se refera la procesul agregarii fortelor politice relevante intr-un partid sau constructie politica functionala. Aceasta directie a fost deja asumata si anuntata ca proiect politic explicit de gruparea constituita in jurul lui T. Stolojan, V. Stoica si Gh. Flutur si ramane de vazut gradul de succes al acesteia. Cea de a doua este ideologica si se refera la asa-numita "clarificare doctrinara". Aceasta directie nu poate fi insa monocentrica. Daca provocarea politica este cu precadere domeniul si responsabilitatea oamenilor politici si trebuie sa duca la forme de concentrare si regrupare politica bipolara, cea de a doua revine insa cu precadere in sarcina intelectualilor publici, a comentatorilor politici si a publicistilor si nu poate fi altfel decat policentrica. Pe scurt, succesul in reformarea sistemului politic nu depinde numai de capacitatea oamenilor politici de a gasi solutii la dificilele probleme legate de realizarea unei constructii fara precedent in Romania, ci si de capacitatea intelectualilor, publicistilor si comentatorilor politici de a contribui, prin dezbatere publica si regrupare in scoli si curente de gandire, la definirea ideilor si temelor ce ar trebui sa stea la baza arhitecturii doctrinare a spectrului nostru politic, intr-un sistem care sa corespunda realitatilor si necesitatilor romanesti.