Teodor Baconsky - O dreapta marturisire

Desi nu ma numar printre colaboratorii revistei 22, sunt un cititor fidel al publicatiei pe care societatea civila a Romaniei postcomuniste si-a sprijinit primele initiative. In ce ma priveste, puteam onora invitatia de a scrie aici fie printr-o contributie teoretizanta, cu miza doctrinara, fie printr-o abordare ceva mai personala. Am ales a doua cale, atat pentru ca publicul revistei nu are nevoie de "lectii", cat si pentru ca registrul acesta, oarecum "confesiv", imi permite sa ma exprim cu mai putine constrangeri.
Mai intai, o intrebare: de vreme ce nimeni nu se naste cu optiuni politice gata facute, pe ce traseu am ajuns un om de dreapta? Raspunsul e simplu: m-a obligat comunismul, sub tirania caruia mi-a fost dat sa traiesc pana la 27 de ani. Aidoma multor tineri romani, m-am format daca nu impotriva, cel putin in pofida acelui sistem. L-am detestat, pentru ca mi-a schimonosit tineretea, m-a umilit in cumplita lui temnita ideologica si m-a impins sa-mi "depun actele", in speranta tragica de a-mi putea parasi propria tara. Din fericire, n-am apucat sa fac acest gest. In decembrie ‘89, am iesit in strada, alaturi de cativa prieteni si... am vazut cat de putini eram. Apoi am cautat sa recuperez ceea ce sistemul marxist-leninist imi rapise. Adevarul despre realitatea gulagului, cu imensa lui trena de absurditati, crime si abuzuri. Relatia normala cu Occidentul, dar si cu radacinile interbelice ale democratiei romanesti, dimpreuna cu dramaticele sale sincope. Dar si constiinta faptului ca o parte a elitelor din "lumea libera" a legitimat, din ignoranta, lasitate egoista sau interes politico-financiar, ororile petrecute in lagarul sovietic.
Comunismul nu a fost doar un "anumit" regim politic, pe seama caruia sa facem bilanturi istorice. A fost o tentativa de a modifica genetica societatilor pe care le-a confiscat si agresat programatic. A scos aceste societati din "tatani", denaturand simultan firescul lor temperamental si edificiul traditiei, ca sediu simbolic al identitatii nationale. Cred ca era inevitabil ca tinerii romani care au apucat sa-i suporte aberatia si sa-i constate "rezultatele" sa treaca, la modul terapeutic, in extrema unui anticomunism visceral. Cand am ajuns la Paris, in primii ani ‘90, nu m-am putut opri sa idealizez Romania. Mi-era dor de o tara care, pentru a fi iubita, se cerea mai intai reinventata. Si am facut-o in singurul mod posibil atunci: prin aplecarea idealizanta asupra Romaniei interbelice. Acolo am regasit modelele de care aveam o presanta nevoie. Acolo am descoperit ca tara mea a fost odinioara capabila sa asimileze datele generice ale spiritului european. Nu regret acea privire mai curand necritica. Gratie pomenitului acces de "nationalism", mi-am regasit echilibrul personal, ca roman. Insa n-am stagnat. Pe masura ce istoria romaneasca iesea la iveala - prin carti si documente in fine aruncate pe piata - mi-am nuantat, pe rand, conceptiile si asteptarile.
Campania pentru cucerirea propriei luciditati mi-a livrat pana la urma o imagine diferita nu doar despre anii ‘30, ci despre intreaga istorie a Romaniei. O viziune necomplezenta, care explica multe dintre scaderile noastre morale, politice si institutionale. Pe durata interminabilei "tranzitii", am redus ideea de dreapta la atitudinea anticomunista. N-am fost singurul vinovat de o asemenea partialitate (vecina cu orbirea), insa nici n-am avut de ales, dat fiind ca prelungirile toxice ale comunismului au continuat sa infecteze viata generatiei mele. E inutil sa amintesc aici deceptiile pe care "democratia originala" ni le-a provocat. Vreau doar sa pun pe seama lor faptul ca romanii din categoria si de varsta mea au continuat sa se simta izolati si fara speranta. In prezenta aceluiasi tip de probleme, "oferta" ultimilor ani ne-a obligat sa gasim acelasi tip de solutii.
Indiscutabil ca lucrurile au evoluat spre mai bine. Cu toate acestea, am inca motive pentru a nu-mi da la casat reflexul anticomunist. O fac, mai intai pentru ca acest sistem blestemat nu a fost judecat. Nu s-a facut dreptate victimelor si nici urmasilor acestora. Ne-au trebuit 17 ani si un presedinte dornic sa o rupa cu trecutul, pentru a-l condamna oficial. Justitia nu a gasit insa aproape nici un vinovat. Iar supravietuitorii vechiului regim au vampirizat "noua" stanga, au pus mana pe grosul economiei si au umplut, in succesive legislaturi, parlamentul. Apoi, pentru ca n-am scapat complet de riscul unei reeditari. Mi-e groaza, pentru cei ce vin, mai mult decat pentru mine. Ei traiesc intr-o libertate care si-a extins treptat domeniul, dar au fost lasati sa uite (sau obligati sa ignore) ce a precedat-o. Mi se pare ca-mi tradez propriii copii, daca las lucrurile asa cum s-au "asezat". Mai am un motiv, de fond: data fiind educatia mea, impartasesc o filosofie a istoriei realista, care se asorteaza cu un anumit pesimism antropologic. Cred ca omul poate scoate oricand ce e mai rau din el. Avem rezerve aparent nelimitate de infamie si vanitate pentru a o lua, altfel, de la capat. Cu gandul la ele, sustin ca si cea mai palida contributie la o pedagogie a memoriei colective se numara printre datoriile de onoare ale celor de varsta mea.
A propos de varsta. Am 44 de ani, din care aproape jumatate au fost completati cu studii, carti publicate si o cariera diplomatica la care tin foarte mult. Nu accept ideea ca oamenii de felul meu trebuie sa gradinareasca la nesfarsit trecutul si sa se considere, pe de alta parte, infranti. Resimt vocatia de a face in continuare tot ce pot pentru ca actiunea mea publica - si eforturile mele profesionale - sa insemne ceva pentru cristalizarea unei societati romanesti in care sa putem, cu totii, respira. Cum va arata acest viitor comun? Stim foarte bine ce vicii ne tareaza comportamentul: nu reusim sa lucram in echipa, ne mobilizam doar cand "arde", suntem excesiv de retorici, dar prea putin pragmatici si suferim de autoperceptii ciclotimice. Acestui tip psihologic i se asociaza, agravant, notoria "fragilitate" a institutiilor si carenta procedurilor impersonale. Avem insa si destule avantaje: resurse umane de buna calitate, resurse naturale inca nefolosite, un patrimoniu considerabil, potentialitati de nisa interesante. Dispunem totodata de o situatie geopolitica atractiva la nivel euroasiatic. Si de ambitia legitima, care ne permite sa reducem decalajele, printr-o cat mai eficienta motorizare a dezvoltarii nationale.
Iata obiectivul pe care, dupa mine, il va putea sluji cel mai direct un pol politic de centru-dreapta. Caci, la noi, stanga e prima si singura beneficiara a capitalismului, in loc sa fie criticul si furnizorul lui de politici alternative. Batalia nu se mai da pe redistribuirea fondurilor, ci pe cimentarea valorica a unei majoritati care doreste sa deschidem, cu adevarat, un nou ciclu istoric. Fac o paralela cu Portugalia. Dupa Salazar, au venit socialistii si comunistii. Au macinat stocurile valutare, au nationalizat cu nemiluita, au generat deficite masive si apasatoare datorii externe. La ei, paradoxul acestui "haos organizat"  a jucat, vreo 12 ani, rolul "tranzitiei" prin care am trecut noi. Cand mica tara atlantica a intrat in UE (1986), a venit la putere un guvern de centru-dreapta (condus de actualul presedinte, Cavaco Silva, pe atunci premier). Au ramas la guvernare zece ani, transformand tara, dintr-o codasa, intr-un stat-membru onorabil (cu 70% din media europeana la majoritatea indicatorilor socio-economici). Daca dividendele integrarii ar fi fost gestionate de socialisti, e sigur ca modernizarea economiei portugheze ar fi fost ratata sau grav distorsionata. Romania are nevoie de un asemenea "respiro de dreapta", daca vrem ca ea - si noi alaturi - sa facem, realmente, un salt inainte. Pentru a pune in practica marea sansa europeana, e nevoie de un pol de centru-dreapta, care sa federeze toate sensibilitatile, adica sa-i reuneasca pe toti cei care, de dragul unor identitati sectare si slab vertebrate doctrinar, pierd (incet, dar sigur) terenul castigat la ultimele alegeri.
Cu cat vom juca mai mult dupa reguli europene, cu atat mai numerosi vor fi operatorii economici convinsi ca statul-providenta si coruptia institutionalizata nu le servesc interesele de perspectiva. Ei trebuie sa vina spre centru-dreapta, chiar daca au dansat (mai mult de nevoie) cu stanga neocomunista. Romania se va urbaniza, Carpatii nu vor mai fi prea multa vreme "bariera geologica" a disparitatilor regionale, tineretul - plimbat si aerisit mental - va dori sanse de afirmare creativa, iar electoratul "retrograd", asiduu cultivat de populistii momentului, va castiga mai mult din dezvoltarea Romaniei care-si asuma noul destin, decat din "cornul si laptele". Nu-mi confund anticomunismul (asa cum am cautat sa-l prezint) cu antistangismul. Da, un stat european are nevoie de o social-democratie moderna, credibila si onest angajata in eforturile tuturora pentru "un trai mai bun". Unde e insa de gasit acest gen de stanga? Mi-am incordat privirile, cu toata indulgenta bipartizana, dar n-am reusit deocamdata sa o deslusesc. Cand ea se va construi - cu lideri responsabili si nepatati, fara baroni ai clientelismului mafiot si dinozauri din vechiul regim, fara demagogia (cu care ne-a obisnuit) si fascinatia situatiilor de razboi civil -, atunci vom comunica normal, ca intre cetatenii unei democratii care-si merita laurii. Daca stanga s-ar fi raliat condamnarii oficiale a comunismului, ea ar fi lansat semnalul ca stramosul pe care si-l revendica este Titel Petrescu, nu Gheorghiu-Dej. N-a facut-o, cel putin in prezent. Pana una, alta, am vazut ce a produs vechea-noua stanga de dupa ‘89. Manipulare cinica a temerilor din straturile sociale defavorizate, dezbinare calculata cu metode bolsevice, subdezvoltare mascata propagandistic, fiscalitate mutilanta si injustitie generalizata, pe fondul unor enclave de impunitate "garantata". Minciuna publica, ocultare a culpei (prin interzicerea accesului la arhive) si nici unul dintre acele gesturi simbolice menite sa rescrie contractul social. Celor mai saraci, le-a cerut voturi, dupa ce i-a fortat sa emigreze. Celor mai destepti, le-a aruncat pe fata valul calomniei. Celor mai perversi, le-a pretins complicitate, pentru a-si ingrosa laolalta privilegiile. Nu este oare de ajuns ?
Acum, societatea romaneasca are oportunitatea de a testa celalalt versant. De aceea e vital sa reabilitam, cu tot curajul civic, notiunea insasi de centru-dreapta si sa sprijinim, cu tot aplombul competentelor de care dispunem, un pol menit sa-i formuleze si aplice politicile. Trebuie nu doar sa pledam pentru unitatea dreptei, ci si sa militam, fara frica, pentru realizarea ei grabnica. Daca acest mare proiect va capota, ne vom pierde, iarasi, dreptul de a fi noi insine si solidaritatea fata de ce avem mai bun.