Tudor Glodeanu, Constitutia de tranzitie si executivul bicefal

Ce vrea un liberal de la o constitutie? Intrebarea isi gaseste raspuns imediat: libertate. Constitutia fixeaza limitele actiunii statale, iar aparatorii libertatii vor ca aceste limite sa fie cat mai restranse. Pe langa limitele propriu-zise peste care statul nu poate trece (asa-numitele drepturi ale cetateanului), constitutiile democratiilor liberale prevad si un mecanism menit sa asigure respectarea acestor limite: o urzeala complicata de atributii si roluri de control si supraveghere reciproca pentru principalele institutii ale statului (cu alte cuvinte, separarea si echilibrul puterilor in stat).
La prima vedere, si arhitectii constitutiei noastre par sa fi inteles exigentele liberale atunci cand au facut un pas mai departe, Impartind puterea executiva intre presedinte si premier, si anume punandu-i la dispozitie primului un fel de guvern in miniatura (CSAT-ul), controlul executiv asupra serviciilor secrete si competente in domeniul numirii membrilor guvernului. Se spune ca teama fata de o posibila deriva spre autoritarism i-a determinat pe autorii Constitutiei sa instituie acest "executiv bicefal", asa cum a ajuns el sa fie numit in dezbaterile publice de la noi.
Deloc paradoxal, aceasta particularitate a constitutiei noastre se bucura de popularitate in unele cercuri liberale (fireste, folosesc cuvantul "liberal" pentru a desemna o persoana cu convingeri liberale, nu un membru de partid). intr-adevar, un executiv slab, paralizat de o logica a conflictului permanent, e in aparenta incapabil sa-si mareasca puterea in dauna cetateanului si, in concluzie, ar trebui sa fie preferat de orice liberal care se respecta. Asa arata, formulata lapidar, apararea executivului bicefal din perspectiva liberala.
Argumentul merita formulat mai pe larg: intr-un executiv compus din doua centre de putere aflate in conflict, costurile pe care le suporta guvernantii ca sa-si exercite puterea sunt mai mari, si, implicit, costurile pe care ei le vor suporta ca sa ne ingradeasca libertatea vor fi mai mari. E suficient sa ne gandim la nesfarsitele dispute legate de numirile unor ministri, ca sa ne apara cu claritate efortul suplimentar pe care trebuie sa-l depuna guvernantii ca sa-si puna in aplicare programul politic. Asadar, conflictul pune obstacole in calea exercitarii puterii si apara, astfel, libertatea. Argumentul este, fara indoiala, seducator, pentru ca se opune prejudecatii larg Impartasite, conform careia obstacolele in  calea exercitarii puterii sunt piedici in calea bunastarii, nu metereze care protejeaza libertatea.
Si totusi, argumentul are doua puncte vulnerabile. Pe de-o parte, nu ia in calcul circumstantele particulare ale Romaniei, careia nu-i trebuie un executiv paralizat, care s-o lase prada unei birocratii inerte, dublate de o legislatie atavica, ci un executiv capabil sa restructureze din temelii aparatul statal mostenit de la statul comunist. Cu alte cuvinte, ne aflam in situatia aparent paradoxala si de neevitat de a incredinta statului misiunea de a ne scapa de stat. Pe de alta parte, argumentul porneste de la premiza falsa ca existenta celor doua centre de putere aflate in conflict permanent scade suma totala a exercitiului puterii executive, pentru ca cresc uniform costurile exercitarii puterii. insa atributiile centrelor de putere executiva nu se suprapun in totalitate. Asadar, ele nu sunt nevoite sa-si dispute toate actiunile care alcatuiesc exercitiul puterii. Concret, bicefalitatea executivului nu Impiedica deloc guvernul sa emita puzderie de ordonante de urgenta si sa distribuie banii de la buget dupa un algoritm inavuabil, nu-l Impiedica nici pe presedinte sa convoace CSAT ori de cate ori doreste sa inscrie puncte electorale, sau sa directioneze netransparent activitatea unor servicii secrete cu competente de politie secreta. Mai mult, pe langa faptul ca nu reuseste sa cenzureze exercitarea cvasi-abuziva a puterii, competitia dintre cele doua centre de putere executiva pare sa aiba ca rezultat pervers efortul fiecarui parti de a-si creste resursele institutionale aflate la dispozitie, tocmai in scopul castigarii luptei politice. Deci, iata cum competitia din sanul puterii executive duce la restrangerea libertatii, prin cresterea puterii statului in domeniile controlate exclusiv de fiecare centru de putere, si nu la salvgardarea libertatii prin ingreunarea exercitarii puterii executive.
Ce ramane, atunci, de facut ? Cum se poate garanta o guvernare eficienta in directia instaurarii statului de drept ? O solutie ar fi inlocuirea arhitecturii constitutionale excentrice cu o arhitectura constitutionala traditionala, care sa fi trecut deja testul eficacitatii in raport cu scopurile propuse. O astfel de constitutie ar muta accentul de pe gasirea unor formule inedite de control institutional reciproc pe precizarea mai ingusta si mai clara a atributiilor diverselor institutii ale statului, in contextul unui model clasic de separare a puterilor.