Vlad Topan, Parintii sau statul?

Problema principala a domeniului educatiei (cea obligatorie, in special; multe se aplica insa si celorlalte segmente) - asa cum sugereaza si titlul - graviteaza in jurul intrebarii: cine trebuie sa decida, in ultima instanta, daca, ce anume, cat timp, cu cine, sub indrumarea cui etc. ar trebui sa studieze copiii? Raspunsul in vigoare azi este cat se poate de limpede: statul. Daca vreun parinte se simte nedreptatit de ceea ce spun, il invit sa faca modificari in programele analitice ale materiilor pe care copiii le studiaza la scoala, sau chiar sa retraga copilul din sistemul public pentru a-l educa (exclusiv) pe cont propriu. Daca in primul caz nu va face decat sa se izbeasca de veritabilul decident (statul, prin organul de resort - Ministerul Educatiei), putand incerca cel mult sa-l influenteze, in cel de-al doilea s-ar putea foarte bine sa infunde puscaria sau sa-si piarda copii pentru neglijenta parentala.

Sistemul ubicuu al meditatiilor nu arata decat ca - in ilegalitate - parintii mai pot de facto repara stricaciunile provocate de sistemul public. (Sau, mai rau, ca sunt nevoiti sa-si treaca odraslele prin furcile caudine ale unor examene impuse prin decret sau necesare pentru a accede in mod legal la nivele superioare de salarizare sau in branse cu privilegii de monopol, gen avocati, notari, ofiteri ai starii civile etc.).

in spatele indignarii oamenilor de bine (pe care doar o banuiesc) care mi-ar putea aspru raspunde ca uit de copiii si de oamenii saraci, fara posibilitati si fara sanse, cred ca se ascunde o incredere de neinteles (cel putin pentru mine) in bunele intentii si deplina competenta ale autoritatilor publice. As putea numi acest lucru viziunea "statului angelic si infailibil". Sau statolatrie. Aceiasi oameni care, atunci cand actioneaza in mod privat, sunt considerati nu suficient de responsabili si competenti pentru a rezolva problemele educarii odraslelor lor (si, eventual, ale altora), devin in mod magic - prin simpla trecere in slujba statului - ingerasi atotstiutori si atotputernici. Si ceea ce ma indigneaza (pe mine, de data asta) cel mai tare este ca diferenta specifica intre cele doua situatii nu pare sa fie alta decat posibilitatea de a utiliza forta (fara consecinte pentru cel ce o utilizeaza). Carevasazica, degeaba esti parinte (ca poate esti denaturat); degeaba esti antreprenor privat in domeniul educatiei (ca poate esti hraparet sau nu te gandesti decat la cei bogati care-si permit educatie mai scumpa); degeaba esti firma privata de certificare a calitatii educatiei (ca poate esti partiala, coruptibila, "mituibila"); degeaba esti profesor privat (ca poate predai prostii, neinteresat decat de onorariu); dar daca esti ministru al Educatiei, inspector sau ocupi alte pozitii din acestea "publice" (adica de stat) onorabile, "toate le poti cate le voiesti" - tu si bunul Dumnezeu.

Un lucru care mi se pare straniu este acela ca ori de cate ori intreb pe cineva cum a aparut invatamantul public, vad un exercitiu de istorie apriori prin care cel chestionat, manat de bune intentii, isi inchipuie care ar fi motivele pentru care el ar apela la asa o solutie, expunand apoi argumente gen egalitatea de sanse, alfabetizarea etc. O incursiune istorica veritabila insa ar dezvraji rapid acest mit: educatia publica a fost la origini cam peste tot (Prusia, Franta, SUA, Anglia sau chiar Romania) un program de creare de "cetateni" buni. Adica fideli statului, platitori de taxe, pasibili de martiriu pentru conducatori in fortele armate, docili etc. Ma gandesc de multe ori ca o lele cumsecade de aiurea de prin Romania, pe care invatamantul public vrea cica s-o scuteasca de sarcina (pentru care nu e inzestrata, vezi Doamne!) de a-si educa odraslele, i-ar scoate afara cu matura din casa pe un Dewey sau un Horace Mann in primele momente in care le-ar audia progresistele idei cu iz protestant despre cum trebuie educati copiii la gramada.

Ce-i de facut? Cred ca singurii despre care se poate prezuma in mod rezonabil ca sunt autentic interesati de binele copiilor sunt parintii. Asadar, lor trebuie sa le fie integral si deplin restituita suveranitatea (daca vreti) in materie de educatie. Nu parlamentului, nu ministerului, nu diverselor comitete si comitii sau diversilor inspectori. Iar aceasta este totuna cu libertatea intreprinderii in sfera educationala (scoli private, antreprenori, profesori si certificatori privati, in concurenta). Pentru cei saraci - scoli ale unor fundatii caritabile sau umanitare (private), ale unor manastiri sau biserici.

Presimt in ceafa incordarea pragmaticilor gradualisti care se intreaba ce se poate face "aici si acum" pentru a imbunatati calitatea educatiei. Ca doar n-o sa desfiintam Ministerul Educatiei maine! Parafrazandu-l pe William Lloyd Garrison, oponentul sagace al sclaviei in America secolului al XIX-lea, nu zic ca se va desfiinta maine - dar ca ar trebui sa dispara chiar azi, sustin. Pana una alta - pastrand scopul strategic al privatizarii autentice a educatiei in minte mereu -, exista si pasi mai marunti ce pot fi facuti. De pilda, libertatea de a educa tinerii la domiciliu (homeschooling, zic anglo-saxonii), evident cu scutire aferenta de taxe (nu mai utilizez sistemul public, nu mai dau particica aceea de impozit). Cel mai important element al oricarei strategii de reforma a invatamantului ramane insa instaurarea unei alternative autentice in afara sistemului public. Ca degeaba dau liber la scoli private, dar le oblig sa se certifice la un organ public. Mai subtil, dar tot invatamant public e.