Diana Costea, Economie si ecologie

Economic vorbind, resursele naturale fac parte din categoria mijloacelor rare, intrebuintate de persoanele umane in vederea atingerii celor mai urgente scopuri fie ale lor - prin consum sau productie autarhica -, fie ale celorlalti (in calitate de consumatori), in urma unui proces de productie. Alocarea antreprenoriala rationala presupune efectuarea unui calcul economic, intr-o economie precum cea moderna, in care schimburile sunt intermediate de moneda, in calitate de mijloc generalizat de efectuare a schimburilor. in absenta acestui calcul economic, alocarea resurselor rare cu intrebuintari alternative, care se afla in raporturi variabile, economic vorbind, de complementaritate si substituibilitate, devine haotica, ducand la grave neconcordante in structura de productie. Realizarea calculului economic este conditionata de indeplinirea unei conditii de ordin etic, si anume, proprietatea privata asupra factorilor de productie.
Alocarea drepturilor de proprietate garanteaza posibilitatea recurgerii la calculul economic si, potential, in masura in care acestea sunt respectate, convietuirea pasnica. Dimpotriva, gestionarea exclusiv de catre stat a resurselor sau ingradirea liberei intreprinderi antreprenoriale legitime prin diverse reglementari ne arunca in haos calculational (din punct de vedere economic) si in conflict interpersonal (din punct de vedere etic). Poluarea, de pilda, nu poate fi delimitata conceptual de simpla transformare fizico-chimica a obiectelor decat prin precizarea contextului agresiv pe care il presupune. Aceasta inseamna ca aparitia si perpetuarea sa devin imputabile nu sistemului pietei, de cooperare sociala si solutionare a conflictelor pe calea retalierii cuvenite victimelor, ci interventiei statului la nivelul drepturilor de proprietate.
Discursul ecologist trece cu vederea dimensiunea etico-economica, rationala a utilizarii de catre persoanele umane - ca sursa unica a procesului de valorizare, ceea ce neaga implicit existenta vreunei "valori intrinseci" a naturii, independente de aprecierea subiectiva a omului - a mijloacelor/bunurilor economice, rare prin definitie, si astfel supuse conflictului interpersonal, fie ca este vorba despre resurse naturale, specii de animale, rauri sau oceane, sau aer.
Interventia statului pe motivul ca asigurarea unei anumite calitati a mediului necesare vietii intra in categoria bunurilor publice este nefondata: teoria sufera de niste deficiente majore; in plus, chiar daca sistemul antreprenorial de cautare a profitului monetar si-ar dovedi limitele in furnizarea unor bunuri altminteri apreciate de catre populatie - aer curat, zone verzi etc. (consideram aici solutionata problema demonstrarii in actiune a preferintelor) -, solutia agresiva etatica tot nu poate fi etic sustinuta.
Prezenta asa-numitelor externalitati negative - care nu se incadreaza in categoria transgresarii drepturilor de proprietate si nici nu pot sa fie, in viitor, aduse in aceasta categorie prin impunerea de reguli noi asociate exercitarii firesti a drepturilor de proprietate legitime - nu poate sa faca decat, cel mult, obiectul unei activitati de ostracizare economica si sociala, non-invazive la nivelul proprietatii. Instrumentul economic decisiv al consumatorilor - de a retrage sustinerea implicita pe care o acorda producatorilor de bunuri susceptibile de a afecta negativ, dar totusi non-invaziv la nivelul proprietatii, calitatea vietii lor (indiferent cum o definesc), prin achizitionarea bunurilor la preturi care fac rentabila producerea acestora - este afin pietei, nu alocarii politice a resurselor si le este accesibil consumatorilor doar pe piata.
Efectele economice incriminate - asimilabile "tragediei comunelor" - se datoreaza nu mecanismului pietei, ci gestionarii politice a resurselor, mentinerii de catre stat in mod coercitiv a unei proprietati comune. Gestionarea temporara de care se bucura functionarii statului, ca persoane fizice, creeaza incitative economice de exploatare maxima a resurselor in prezent - cu scopul de maximizare a veniturilor prezente -, ceea ce se traduce intr-o rata efectiva a preferintei de timp mai ridicata decat daca aceleasi persoane s-ar fi aflat pe pozitia unui proprietar privat, a carui proprietate nu este anticipativ amenintata institutional; de unde tentativele de coruptie (unele dintre ele legitime, urmarind doar scutirea partiala de agresiunea etatica) si o alocare temporal mai axata pe momentul prezent decat ar fi optat un proprietar privat pe piata. Astfel ca exista toate premisele ca gestionarea de catre stat a resurselor sa vizeze nu conservarea lor, ci consumul prezent, ceea ce se traduce intr-un consum viitor mai redus decat ar dori piata. Doar mecanismul pietei si aducerea resurselor naturale, inclusiv a animalelor, in contextul teleologic al persoanei poate asigura, pe calea calculului economic antreprenorial, perpetuarea si utilizarea resurselor rare intertemporal adecvata dorintelor imperative ale consumatorilor.
Solutia etico-economica a problemelor ecologice consta in infaptuirea unei reforme veritabile a proprietatii, prin privatizarea neintarziata a tuturor resurselor care se afla, in prezent, sub controlul statului, sub forma recunoasterii titlurilor de proprietate privata legitime, obtinute pe calea aproprierii originare, schimbului voluntar, transferului unilateral etc., cu solutionarea conflictelor prin retaliere cuvenita victimei.