Cine a avut şansa să fie consilier local la sat ştie cum se repară în fiecare an un cămin cultural cu un miliard, fără să fie funcţional. Sau cum se vopsesc şi revopsesc şcolile. Evident un susţinător al principiului subsidiarităţii ar putea replica aici că această problemă apare doar datorită centralismului. Dacă administraţia locală şi-ar plăti serviciile şi bunurile publice din taxele încasate local, atunci n-ar avea suficienţi bani pentru tot felul de cheltuieli aberante sau inutile. Cetăţenii din alte regiuni n-ar mai plăti bani pentru servicii slabe în alte regiuni. Iar dacă beneficiarii ar fi suprataxaţi, aceştia s-ar opune proiectelor sau preţului.

Subsidiaritateat e un refugiu constant al cărturarilor care sunt liberali, dar nu foarte liberali.

Când statul devine prea intervenţionist e ok să spui că problemele trebuie rezolvate pe plan local. Sună bine, sună trendy.

Rămâne neclar ce înseamnă nivel superior sau inferior. Probabil că nu este vorba doar de numărul cetăţenilor asociaţi. Ci de complexitatea regulilor, a instrumentelor negociate, a structurii organizaţionale. SUA ca ţară dacă este în Organizaţia Mondială a Comerţului, ultima este un nivel superior superior de organizare. Un sat cu 7000 de locuitori este la un nivel inferior de organizare decât 5 sate care formează o uniune dar au un număr mai mic de locuitori. Analog putem face o comparaţie între China şi UE. Ultima este la un nivel superior de organizare, fiind prinse mai multe ţări în Uniune, chiar dacă prima are mai mulţi locuitori. Dincolo de reglementările propriilor ţări avem reglementări europene. La fel, o confederaţie ca NATO reprezintă un nivel mult mai complex de apărare decât armata unei ţări membre. Sau a unei ţări oarecare.

Este adevărat că principiul subsidiarităţii a încurajat liberalismul, în special în Europa prin creştin-democraţi, subsidiaritatea fiind o valoare fundamentală a creştin-democraţiei. Însă poate că acesta nu este decât un accident istoric, ceva contingent.

Strict conceptual, teoretic însă, principiul conţine premisele intervenţionismului. Chiar ale totalitarismului. Pentru că el spune că o problemă nu trebuie rezolvată la un nivel superior decât dacă nu poate fi rezolvată la un nivel inferior. Concret, administraţia locală nu trebuie să rezolve probleme care pot fi rezolvate de indivizi, administraţia centrală nu trebuie să rezolve probleme care pot fi rezolvate de cea locală (construcţia unui teren de joacă, colectarea gunoiului de exemplu). Un stat totalitar tocmai asta face. Decide că majoritatea covârşitoare a problemelor nu pot fi rezolvate de indivizi, ci trebuie decise colectiv (toate de fapt, că d aia e totalitarism). Subsidiaritatea este compatibilă cu totalitarismul.

Acest principiu are carenţe logice. Pentru că aceeaşi problemă poate sau nu să fie rezolvată mai sus sau mai jos. Prin contrast, dacă zic să nu furi, nu rămâne spaţiu pentru interpretări, pentru situaţii în care este ok să furi. Regula este categorică. Principiul subsidiarităţii ca atare nu stabileşte limite clare ale puterii.

Nivelul local replică problemele celui central. Nu e mai bine că eşti administrat mai bine şi la firul ierbii. Sau că eşti administrat de tot.

Costel Stavarache