Comentariul meu la intrebarea Ralucai Pop pentru Dilema Veche:

În primul rînd aş spune că nu îţi împărtăşesc viziunea apocaliptică despre starea artei în România. Impresia mea este că multe lucruri se mişcă relativ bine, gen spectacole, concerte de tot felul, filme româneşti care merită văzute etc. Pînă şi lucruri la care nu te-ai aştepta merg bine. De pildă, săptămîna trecută am avut ocazia să vorbesc cu o persoană care face coşuri împletite tradiţional – pe care le exportă. Desigur, asta nu înseamnă că totul merge bine, dar eu zic că-i ceva dubios cînd merge totul bine. Perfecţiunea e ca-n episolul ăla din Twilight Zone în care toată lumea zîmbea tot timpul. Ceva nu era în regulă. Doar pe vremea comunismului mergea totul „bine”, în sensul că nimic nu dădea faliment, toţi aveau de „lucru”, toată arta era „organizată”, artiştii aveau şi ei salariu ca tot omul normal; e drept, cu libertatea stăteau ceva mai prost, dar ce nu face omul ca să evite haosul.

Ce-aş face eu artei din România, mă întrebi. Ce-aş face dacă aş putea schimba inclusiv ce vor oamenii. Dacă aş fi un fel de Dumnezeu. Dar întrebarea nu-mi convine, lucrurile sînt interesante doar dacă operezi într-un spaţiu de constrîngeri date. Ce rost are să batem cîmpii despre ce bine ne-ar fi într-o lume care nu există? Şi totuşi, subtextul întrebării tale pare să fie că ar fi ceva în neregulă nu numai cu cadrul de legi şi subvenţii, şi cu tot sistemul clientelar pe care se bazează „cultura” română, ci că ar fi ceva în neregulă şi cu oamenii înşişi. De ce nu vor ei mai multă cultură „de calitate”? Prea multe manele? Dar, din partea mea, oamenii n-au decît să se bucure de orice le place. Eu am probleme mai mari cu cultura română cu pretenţii, cu încercările de a surprinde în formule cvasi-precise binele şi răul dintr-un peisaj complex şi schimbător, care n-are de fapt nici o treabă cu bine şi răul. Estetica-i altceva decît morala. În spatele fiecărei subvenţii se află un „trebuie”, ceea ce înseamnă că în spatele fiecărei subvenţii pentru artă se află un eşec de a înţelege ce e arta. Aceste formule şi teorii despre ce-i cultură de calitate sau nu, ce face sau nu parte din „canon”, nu-s decît raţionalizări ale unor relaţii de putere şi de reputaţie: există unii oameni cu relaţii care, în consecinţă, primesc mai multe subvenţii de la stat decît alţii. Nu contează, de pildă, cîtă lume cumpără revista culturală X, ea trebuie oricum să continue să existe. În nici un caz nu trebuie să-şi bată capul cu ce le place sau nu oamenilor. Arta comercială suge, o ştim foarte bine. Dar sună mizantrop dacă spunem că-i vorba doar despre relaţii şi putere; în viaţă, şi mai ales în cultură, avem nevoie de motive înalte. Avem nevoie să mascăm interesul personal în altruism şi valori naţionale. De aceea avem nevoie de canon. Cine face parte din canon? Dacă judecăm după buget, Biserica Ortodoxă este principalul ansamblu cultural din România. Sincer să fiu, de-aşa cultură m-aş lipsi oricînd, mai ales că-mi bagă mîna în buzunar. Da, ştiu că nu la ei te gîndeai. Te gîndeai la peştişorii mai mici şi mai gingaşi. Nu trebuie să facem ceva să-i ajutăm? Să ne gîndim la artiştii mai boemi, mai simpatici. Uite care-i problema mea cu ăştia: vor să fie şi boemi şi de bani gata. Confundă boemia cu fiţele. Joe Strummer s-o fi crezut el socialist, dar de fapt n-a stat niciodată cu mîna întinsă la stat, cînd n-avea bani de chirie, s-a dus şi-a ocupat o clădire părăsită. Uneori am impresia că satele sărace de romi sînt singurele locuri cu boemi adevăraţi din România. (Nu că nu mi-aş dori să fie şi ei mai bogaţi.)

În concluzie, ce-aş face eu ca să susțin „cultura română” şi cultura din România în general? În primul rînd aş aboli Ministerul Culturii şi orice fel de legătură financiară între stat şi artă (precum şi religie, normal). Motivul pentru care nu avem cultura pe care am putea să o avem este că statul distorsionează piaţa artei şi oferă artiştilor (şi preoţilor) tentaţii otrăvite. Desigur, nu spun că artiştii nu trebuie să se folosească de banii publici atîta timp cît ei există, dar să nu se aştepte să devină artişti extraordinari pe acestă cale. Şi dacă tot vorbim de „artă de calitate”, merită menţionat că efectul principal al subvenţiilor pentru artă şi cultură este de fapt înflorirea unui gen literar de calitate cel puţin îndoielnică numit „cerere de finanţare”. Mă întreb cînd o să intre şi el în canon. Nu de alta, dar are anumite caracteristici specifice destul de interesante.

Vlad Tarko