Este procesul prin care ţările în curs de dezvoltare şi cele in tranzitie finanţează educaţia ţărilor OECD. La baza acestei alocări ineficiente de resurse este o eroare de planificare. Ca intotdeauna planificatorul nu poate tine seama de schimbare. Vrei într-adevăr să ai atatea sute de ingineri intr-o tara pentru ca iti trebuie pentru cutare industrii, dar apar schimbari pe care nu le poti prevedea si implementarea planului eşueaza. Studenti educati cu chin aici aleg sa-si continue educatia tertiara in statele dezvoltate sau sa lucreze acolo, datorită avantajului comparativ de pe piata muncii de acolo. Pe de alta parte nu este doar o problema de planificare. A emers o mentalitate ca trebuie ca mai multe persoane sa aiba educatie superioara. Sau copii saraci trebuie sa aiba studii superioare etc. Asta nu este neaparat un lucru rau. Mai mult capital uman intr-o tara inseamna mai multe inovatii si mai multe posibilitati de a absorbi educatia din afara. Plecarea absolventilor n-ar fi rea daca si-ar achita singuri studiile. Insa cand finantarea se face prin decizie colectiva va fi intotdeauna o problema economica si morala ca semenii iti finanteaza educatia si tu pleci. Nu in ultimul rand la aceasta situatie contribuie si ipocrizia statelor bogate care pe o parte nu stiu ce scheme de ajutor pentru statele sarace sa mai inventeze, pe de alta deschid centre de recrutare in aceste tari pentru a le lua studentii buni.

Costel Stavarache