1) a oferi solutii pentru persoanele cu handicap nu satisface un calcul cost-beneficii, insa
2) pare nedrept sa ii ignori pentru ca la urma urmei nu e vina lor ca au handicap

O discutie interesanta despre accesibilitatea pe web pentru orbi aici si aici.

Problema accesibilitatii este de obicei rezolvata prin interventia statului: un anumit grad de accesibilitate este impus prin lege (chiar daca, sau mai exact tocmai pentru ca, nu este economic pentru firme sa il satisfaca).

The concept of access enablement is not complicated. In the physical world, it works like this: I build the ramp, you bring the wheelchair. I don’t have to provide you with a wheelchair; it’s up to you to procure one. Nor do I have to teach you how to use your wheelchair to get up my ramp. Nor do I have to push you up the ramp when you arrive. If your wheelchair happens to break at the bottom of my ramp, you can’t sue me for being inaccessible. I did my part: I built the ramp; everything else is Somebody Else’s Problem. [Mark Pilgrim, Accessibility is a harsh mistress]

O varianta de solutie neinterventionista la care ne-am putea gandi ar fi ONG-uri sau firme specializate in ajutorul persoanelor cu handicap care sa lucreze pentru a rezolva aceasta problema. Aceasta solutie nu functioneaza insa satisfacator pentru ca 1) cererea e prea mica si 2) solutia trebuie implementata de multe ori de ceilalti (ca in exemplul cu rampa).

Acest exemplu mi se pare ca pune in evidenta foarte bine limita gandirii libertariene – sau mai exact felul in care intra in conflict cu intuitia egalitaristo-meritocratica conform careia toti oamenii ar trebui sa aiba aproximativ aceleasi oportunitati (indivizii nu trebuie dezavantajati pe baza unor criterii in legatura cu care nu au nici un control). Acest caz mi se pare ca ofera si un contra-exemplu ideii ca administratia publica ar trebui organizata strict pe baza unui calculul cost-beneficii. Institutiile de stat si serviciile oferite de stat trebuie sa fie accesibile inclusiv persoanelor cu handicap, chiar daca asta presupune costuri ce in alte situatii ar fi considerate nerezonabil de mari (dat fiind numarul mic de beneficiari). Insa nu vad nici un criteriu clar dupa care ar putea fi stabilita limita – cand putem spune ca aceste costuri sunt nerezonabil de mari.

Un lider care satisface aceste 3 condiții simultan este populist. Un politician exemplar pentru această ideologie este Chavez.

Trebuie adăugat că pentru populişti poporul este o entitate monolitică de oameni simpli. Poporul este unul şi indivizibil şi format din oameni simpli, obişnuiți. Uneori poate fi o majoritate tăcută. În populism poporul este gândit ca omogen. Așa este foarte ușor să restrângi poporul la o anumită categorie (noi românii) și de aici ispita naționalismului și ostilitatea împotriva străinilor. Așa că nu este întâmplător că termenul populist este asociat cu partidele extremiste din Europa occidentală.

Apoi populiştii vor să creeze o legătură directă între popor şi liderii politici, să abolească medierile între cetăţeni şi guvernanţi. Populismul înseamnă o legătură carismatică între cetăţeni şi lider, legătură în mare parte nemediată de un partid, precum şi un discurs care pune în opoziţie poporul cu elitele. Populistul vrea abolirea instituțiilor care mediază între el și voința poporului. De aici o atitudine anti-parlament (care poate merge până la desființarea parlamentului) și preferința pentru mijloacele democrației directe (inițiativă legislativă, referendum). O presupoziție a acestei legături directe între lider și cetățeni este supremaţia voinţei poporului pentru luarea deciziei politice.

Populismul reia ceva din lupta de clasă, doar că nu contrapune burghezia şi proletariatul, ci poporul elitelor politice, establishmentului.

Suveranitatea poporului amintește de pericolul tiraniei majorității. Ori stim de la clasici că poporul trebuie cenzurat prin limitări constituționale. Aici pare să fie partea cea mai rea a populismului. Aceasta și cea cu extremismul.

Populism în context românesc înseamnă de multe ori oferirea de servicii publice populaţiei, care însă nu au o acoperire reală. Adică să promiți lucruri care dau bine la popor (mărirea salariilor profesorilor, creșterea pensiilor etc), dar pentru care nu există resurse bugetare să fie puse în practică.

de la Econstories.tv

Versurile de John Papola si Russ Roberts:

We’ve been going back and forth for a century
[Keynes] I want to steer markets,
[Hayek] I want them set free
There’s a boom and bust cycle and good reason to fear it
[Hayek] Blame low interest rates.
[Keynes] No… it’s the animal spirits

[Keynes Sings:]

John Maynard Keynes, wrote the book on modern macro
The man you need when the economy’s off track, [whoa]
Depression, recession now your question’s in session
Have a seat and I’ll school you in one simple lesson

BOOM, 1929 the big crash
We didn’t bounce back—economy’s in the trash
Persistent unemployment, the result of sticky wages
Waiting for recovery? Seriously? That’s outrageous!

I had a real plan any fool can understand
The advice, real simple—boost aggregate demand!
C, I, G, all together gets to Y
Make sure the total’s growing, watch the economy fly

We’ve been going back and forth for a century
[Keynes] I want to steer markets,
[Hayek] I want them set free
There’s a boom and bust cycle and good reason to fear it
[Hayek] Blame low interest rates.
[Keynes] No… it’s the animal spirits

You see it’s all about spending, hear the register cha-ching
Circular flow, the dough is everything
So if that flow is getting low, doesn’t matter the reason
We need more government spending, now it’s stimulus season

So forget about saving, get it straight out of your head
Like I said, in the long run—we’re all dead
Savings is destruction, that’s the paradox of thrift
Don’t keep money in your pocket, or that growth will never lift…

because…

Business is driven by the animal spirits
The bull and the bear, and there’s reason to fear its
Effects on capital investment, income and growth
That’s why the state should fill the gap with stimulus both…

The monetary and the fiscal, they’re equally correct
Public works, digging ditches, war has the same effect
Even a broken window helps the glass man have some wealth
The multiplier driving higher the economy’s health

And if the Central Bank’s interest rate policy tanks
A liquidity trap, that new money’s stuck in the banks!
Deficits could be the cure, you been looking for
Let the spending soar, now that you know the score

My General Theory’s made quite an impression
[a revolution] I transformed the econ profession
You know me, modesty, still I’m taking a bow
Say it loud, say it proud, we’re all Keynesians now

We’ve been goin’ back n forth for a century
[Keynes] I want to steer markets,
[Hayek] I want them set free
There’s a boom and bust cycle and good reason to fear it
[Keynes] I made my case, Freddie H
Listen up , Can you hear it?

Hayek sings:

I’ll begin in broad strokes, just like my friend Keynes
His theory conceals the mechanics of change,
That simple equation, too much aggregation
Ignores human action and motivation

And yet it continues as a justification
For bailouts and payoffs by pols with machinations
You provide them with cover to sell us a free lunch
Then all that we’re left with is debt, and a bunch

If you’re living high on that cheap credit hog
Don’t look for cure from the hair of the dog
Real savings come first if you want to invest
The market coordinates time with interest

Your focus on spending is pushing on thread
In the long run, my friend, it’s your theory that’s dead
So sorry there, buddy, if that sounds like invective
Prepared to get schooled in my Austrian perspective

We’ve been going back and forth for a century
[Keynes] I want to steer markets,
[Hayek] I want them set free
There’s a boom and bust cycle and good reason to fear it
[Hayek] Blame low interest rates.
[Keynes] No… it’s the animal spirits

The place you should study isn’t the bust
It’s the boom that should make you feel leery, that’s the thrust
Of my theory, the capital structure is key.
Malinvestments wreck the economy

The boom gets started with an expansion of credit
The Fed sets rates low, are you starting to get it?
That new money is confused for real loanable funds
But it’s just inflation that’s driving the ones

Who invest in new projects like housing construction
The boom plants the seeds for its future destruction
The savings aren’t real, consumption’s up too
And the grasping for resources reveals there’s too few

So the boom turns to bust as the interest rates rise
With the costs of production, price signals were lies
The boom was a binge that’s a matter of fact
Now its devalued capital that makes up the slack.

Whether it’s the late twenties or two thousand and five
Booming bad investments, seems like they’d thrive
You must save to invest, don’t use the printing press
Or a bust will surely follow, an economy depressed

Your so-called “stimulus” will make things even worse
It’s just more of the same, more incentives perversed
And that credit crunch ain’t a liquidity trap
Just a broke banking system, I’m done, that’s a wrap.

We’ve been goin’ back n forth for a century
[Keynes] I want to steer markets,
[Hayek] I want them set free
There’s a boom and bust cycle and good reason to fear it
[Hayek] Blame low interest rates.
[Keynes] No it’s the animal spirits

“The ideas of economists and political philosophers, both when they are right and when they are wrong, are more powerful than is commonly understood. Indeed the world is ruled by little else. Practical men, who believe themselves to be quite exempt from any intellectual influence, are usually the slaves of some defunct economist.”

John Maynard Keynes
The General Theory of Employment, Interest and Money

“The curious task of economics is to demonstrate to men how little they really know about what they imagine they can design.”

F A Hayek
The Fatal Conceit

Trecand peste afirmatia relativa la curaj, descoperim o tema interesanta si importanta. Care este problema religioasa centrala a Romaniei? Are oare dreptate cititorul respectiv? Cu atat mai mult cu cat aceasta plangere privind religia si ofensiva ei asupra vietii publice in Romania de azi o auzim repetatata tot mai des si tot mai insistent in jur. Sa fie adevarat ca societatea romaneasca a intrat pe o panta a habotniciei si a clericalismului?! Sa fie adevarat ca statul laic se afla sub presiune? Sa fie corect sa spunem ca asistam la o ofensiva a religiozitatii in Romania?

O perspectiva sociologica

Ca sa raspundem la aceaste intrebari, ne trebuie ceva mai mult decat curaj si studii la Wikipedia, pe internet. Ne trebuie date si analize. Din fericire, in Romania incep sa se afirme specialistii noii generatii in stiinte sociale. Sa facem deci apel la ei. Si astfel, ajungem la lucrarile lui Sorin Gog, unul dintre promitatorii sociologi ai noii generatii, autor ce preda la Departamentul de Sociologie al Universitatii Babes-Bolyai, specializat in sociologia si antropologia religiei si secularizarii.

Principalele sale teze privind tema de interes pentru noi se gasesc in  articolul „Constructia spatiului religios in Romania post-socialista”, publicat in the Journal for the Study of Religions and Ideologies, Vol. 15 din 2006. D-l Gog imi atrage atentia ca o buna parte dintre concluzii sunt bazate pe cifrele din valul trei al European Value Survey si ca abia acum urmeaza sa apara date mai recente. Discutam pe datele existente, nu pe cele ideale. Dar chiar si asa, merita sa fim atenti la ceea ce va urma. Iata ce aflam:

* Dupa mai mult de jumatate de secol de ideologizare ateista a sferei publice in comunism, Romania ramane una dintre cele mai religioase tari atat din Estul, cat si din Vestul Europei. Ideologia comunista  a esuat in tentativa de a inabusi mentalitatea de tip religios printr-o ateizare fortata a populatiei. Astfel, 91% din populatia Romaniei isi declara credinta in Dumnezeu, si 83 % in pacat (vinovatie morala inteleasa in termeni religiosi). In plus 80% dintre romani cred despre ei insisi ca sunt oameni religiosi, in timp ce numai 1% se declara ateisti si 14% nereligiosi.

* Dar, desi bisericile par sa domine, oamenii nu par sa creada efectiv in ceea ce bisericile propovaduiesc (eshatologie, articole de credinta). De pilda, desi aproape 99% dintre romani se declara crestini (ortodocsi, catolici, neo-protestanti), numai 60% cred in Rai, 56% cred in Iad si 51% in viata de dupa moarte. Asa ca in Romania post-socialista  se pare ca exista un mare clivaj la nivel de mentalitate religioasa  intre religiozitate ca o forma de spiritualitate generala („cred in dumnezeu ca o forta abstracta…”) si ideile religioase, specific crestine („cred intr-Unul Dumnezeu…”). Mai concret, peste 85% dintre romani declara ca accepta principiile religioase generale. Dar cand e vorba de a fi mai specifici, doar 56% par sa imbratiseze ideile religioase crestine propriu zise.

* Prezenta la serviciul religios este un indicator important in contextul unei perspective crestine asupra lumii. Or, aici datele spun ca multi romani aleg sa nu dea o expresie institutionalizata credintei lor religioase. Mai mult de jumatate, 53% din populatie, nu merge sau nu participa decat foarte rar la servicii religioase. Doar 46% merg la biserica in mod regulat. Iata un semnal foarte interesant!

* Daca grupam patru dimensiuni (credinte religioase generale, credinte religioase specifice, moralitate si participarea la slujbe) in tipologii de religiozitate, obtinem cinci modele de homo religiosus roman:

1. Omul de tip A. 40% din populatie. Mentalitate religioasa traditionala (imbratiseaza toate cele patru dimensiuni). Specifica mediului rural, populatiei in varsta, de obicei celor cu putina educatie.
2. Omul de tip B. 19% din populatie. Mentalitate religioasa liberala (credinte generale si crestine, refuza dimensiunea morala, participare medie). Un fenomen nou, apartinand mediului urban, celor cu un nivel ridicat de educatie.
3. Omul de tip C. 14%  din populatie. Mentalitate religioasa a celor care nu apartin clar de o institutie religioasa (cei care impartasesc o perspectiva religios-crestina insa refuza sa isi mai exprime institutional aceasta religiozitate si se indeparteaza de biserica). Specifica la sat si la oameni a caror cu o educatie ce rar depaseste 8 clase.
4. Omul de tip D. 19% din populatie.  Mentalitate non-traditionala (credinte generale, fara participare). Se refera la persoane care impartasesc o mentalitatea religioasa generala dar nu neaparat crestina si sunt in cautarea unor forme alternative de religiozitate. Pentru acestia din urma biserica nu mai joaca nici un rol semnificativ. Preponderenta la oras si la cei cu o educatie medie.
5. Omul de tip E. 8% din populatie. Mentalitate secularizata, tipica pentru mediul urban, de varsta medie, cu cea mai inalta educatie.

Ajungem acum sa avem o imagine mai clara privind chestiunea care ne-a inspirat demersul. La nivelul societatii romanesti, spune Sorin Gog, exista o tendinta crescanda de a limita implicarea bisericii si a-i reduce rolul doar la chestiuni spirituale. Cu alte cuvinte, exista tendinta de a respinge functia si capacitatea ei de a activa si in planul moral, familial, social sau politic.

Secularizarea Romaniei

Pe scurt, se pare ca in realitate se intampla exact invers de ceea ce multi cred ca se intampla! In Romania, trendul social, sustinut de trendul demografic este in directia decuplarii bisericii de la viata sociala si politica. Altfel spus, traim un proces de secularizare!

Mai mult, secularizarea in noul context social al noilor generatii, explica acelasi Sorin Gog, are un rol important atat in de-institutionalizarea experientei religioase, cat si la nivelul moralitatii, conducand la un proces de „de-eticizare”. De altfel el si prezinta o interesanta statistica privind  eroziunea valorilor morale pe segmente de varsta folosind patru dimensiuni: comportament sexual, familial, civic si fiscal.  Deci nu numai ca trendul in Romania este de a decupla biserica de la planul familial, social sau politic, ci mai mult, este de a o decupla de la viata morala insasi!

In rezumat, un expert roman in sociologia religiei ne spune ca perioada post-socialista inaugureaza o noua logica a secularizarii (diferita de cea ateista, ideologica, ce era impusa de sus in jos prin birocratia apartului comunist). Noua secularizare afecteaza in principal generatiile post-socialiste ce isi formeaza structura de valori in aceasta perioada.

Desi Romania are o religiozitate mare comparata cu celelalte tari europene, spune el, daca rafinam instrumentele de analiza si nu le limtam strict la apartenenta confesionala si credinta in divinitate, putem sa observam ca lucrurile sunt mult mai nuantate. Noile generatii post-socialiste  sunt afectate de un proces de secularizare ce ia trei forme distincte:

1. De-crestinizare (idei religioase generale insa nu si specific crestine);
2. De-institutionalizare a experientei religioase (a te considera credincios desi nu apartii niciunei comunitati/biserici concrete). Cu procesul corelativ ca biserica ca institutie incepe sa fie legitimata strict in sfera spirtuala si delegitimata in cea morala, familiala, si (atentie!) politica.
3. De-eticizare a comportamentelor religioase (religia nu mai are relevanta asa mare in randul tinerilor la nivel practic, moral). De pilda, in viziunea acestui segment de varsta, sexualitatea este scoasa de sub incidenta reglementarilor religioase.

Interpretari si ipoteze

Cam asa se vad lucrurile din perspectiva unui specialist. Sa facem acum cateva observatii: Ce se intampla cu mult vehiculata tema a ofensivei religiei si bisericii asupra societatii si statului? Cum mai poate fi ea sustinuta in fata evidentelor contrare?

Asa cum am spus, datele studiului nu sunt “la zi”. Asa ca am putea sa ne inchipuim ca intre timp, undeva, in timp, acum cativa ani, trendul s-a frant brusc si procesul de secularizare a fost reversat. Gog spune ca, din contra, el crede ca s-a accelarat. Daca dam insa crezare Malinei Voicu, cercetator la Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii al Academiei Romane, alt specialist de top in sociologia religiei din noul val in stiintele sociale romanesti, tema trendului de secularizare in Romania post-socialista este mai nuantabila si chestionabila. Deci problema ramane deschisa.
Putem insa sa ne inchipuim si altceva: ca biserica sau bisericile simt trendul secularizarii si incearca disperat sa se lupte cu el, facand uneori gesturi agresive si neinspirate. Astfel suprareactioneaza, devin mai vizibile si par in expansiune si acaparatoare.
La fel de bine se poate intampla si altceva: in Occident este la moda ca tineretul progresist, cool, sa fie anti-crestin. Campaniile ateiste si de eliminare a bisericii din viata sociala sunt parte a miscarii corectitudinii politice. Moda a ajuns si la noi si astfel, in ciuda (sau datorita) trendului secularizant, apar grupuri care, pe modelul colegilor occidentali, isi fac de lucru fluturand spectrul fundamantalismului religios si apoi reactioneaza tot ei, pentru “a apara societatea” de el.

In ceea ce-l priveste pe autorul de fata, inclina sa creada ca teza secularizarii se sustine. Sorin Gog identifica originile trendului in procesele de socializare si in structurile sociale emergente in ultimele doua decenii. Or, nu avem niciun motiv sa credem ca a avut loc o modificare de socializare sau structura sociala in ultimii ani. Deci, de ce s-ar modifica trendul secularizarii?

Raman asadar ipotezele (2) si (3). Sau si mai credibil, ramane o combinatie intre ele: Pe fundalul unui trend demografic si social profund, vedem un conflict de suprafata intre, pe de o parte, clerul si reprezentantii religiilor traditionale si pe de alta, clerul religiilor seculare din familia corectitudinii politice (ateism umanist, ecologism, etc.).  Este o lupta pe care, cel putin momentan, se pare ca o castiga adeptii religiilor seculare. Se pliaza mai bine pe trendul demografic si reusesc sa seteze dinamica social-culturala la nivelul formatorilor de opinie, afectand astfel ritmul si directia schimbarii.

Concluzii

Pana la proba contrara, Romania nu pare a fi sub asediul fortelor religiosului scapat de sub control. Este adevarat ca in Romania se intensifica lupta dintre apostolii religiilor seculare si religiile traditionale (vor urma evolutii intense pe acest front cu implicatii majore pentru societatea romaneasca) dar momentan nu religiile traditionale castiga partida. Putem sustine - si sustinem de fapt - separatia bisericii de stat sau predarea evolutionismului, dar nu ca reactii disperate la o presupusa ofensiva devastatoare a religiosului.

Datele par destul de clare: sociologic vorbind, teza pericolului religios in Romania nu se confirma! Oricat de tare si violent ar clama unii contrariul. Exista fara indoiala cazuri individuale de agresivitate a crestinilor si nenumarate exagerari. Multe sunt enervante, multe sunt penibile iar cele mai multe sunt pur si simplu stupide. Dar, privind agregat, acestea se pierd pe fundalul imens al trendului social general: secularizarea. Or, pana la urma, acesta este cel ce conteza.

Dar, sa subliniem: toate acestea sunt valabile pana la proba contrara. Pana cand apar analize si date noi.  Altfel spus, vrem, nu vrem, intrebarile raman: Este Romania in plin proces de secularizare, sau nu? Ce se intampla cu crestinismul in Romania? Este el in expansiune sau in retragere?

De ce 10 ani de tranzitie au reusit sa aduca mai multa secularizare in Romania ortodoxa decat 50 de ani de comunism ateist impus de stat, cu toata forta aparatului represiv si cu tot fanatismul religiei seculare bolsevice? Ce stim despre dinamica sociala a neo-protestantismului sau a celorlalte biserici crestine din Romania? Ce stim despre demografia fenomenului religios la noi? Ce stim despre raspandirea in Romania a religiilor seculare bazate pe cultul omului sau al naturii? Dar a extensiilor New Age ale acestora – ca tot vorbim de flacari violete, parapsihologie si salvarea Gaiei, planeta mama?

Acestea nu sunt intrebari retorice. Sunt intrebari importante, despre insusi viitorul matricei identitare a poporului roman si substanta umana a societatii romanesti de maine. Poporul si societatea romaneasca se schimba sub ochii nostri. Intelegem insa noi in ce directie? Si mai ales, de ce?

PS: Relativ la chestiunea deciziei de a aborda sau nu teme, in functie de anticiparea reactiei agresive a cititorilor: Sutele de comentarii patimase si negative la adresa articolelor mele de pe Hotnews.ro despre alarmismul incalzirii globale vorbesc de la sine. (O paranteza – este remarcabil ca in ciuda numarului mare de reactii, majoritatea s-au pastrat totusi intr-o limita normala de decenta, ceea ce spune ceva de bine despre Hotnews.ro si cititorii sai!)

[Articol publicat initial pe Hotnews.ro]

Daca un milion de dolari merge de la buget la un institut alarmist care tot masoara si masoara ghetari si temperaturi, acel milion nu va mai merge in alte directii, unde poate era mai important si mai urgent sa ajunga. De pilda, la spitale sau la cercetare avansata pentru noi surse de energie.

Daca 100 de milioane merg la 100 de organizatii alarmiste care produc 100 de studii alarmiste, vei avea trei rezultate:

1. 100 de milioane nu vor merge la spitale sau la cercetare avansata pentru noi surse de energie;
2. creezi impresia falsa ca, uite, sute de studii sustin concluziile alarmise - deci e conses ca ne ducem de rapa, si
3. decredibilizezi insasi notiunea de studiu stiintific si de stiinta in general.

Nimeni nu spune ca nu exista variatii de temperatura, nimeni nu spune ca poluarea este buna, nimeni nu spune ca defrisarile sunt dezirabile sau ca unii ghetari nu se topesc. Intrebarea este in ce masura calea alarmismului e calea corecta in a trata aceste probleme. Sa nu mai existe si alte abordari care nu presupun apelul la minciuna, manipulare, interventionism si risipa de resurse?!

Dar alarmisii nu vor si nu stiu sa dezbata. Daca la spui ca oamenii lor “de stiinta” falsifica date, ei iti raspund ca tu vrei poluare; daca le spui ca de ani de zile manipuleaza opinia publica planificat, ei iti raspund esti un vandut si un adept al teorei conspiratiei; daca le atragi atentia ca Acordul de la Copenhaga este o prostie ce nu va functiona niciodata, ei te acuza ca sustii folosirea cianurilor la Rosia Montana. Aceasta este logica aiuristica a alarmismului. Poti sa dezbati cu ei? Nu. Asa ca ii saluti din mers, ramanem prieteni, isi vede fiecare de treaba lui.

Sa salvam Planeta

Esenta alarmismului astfel expusa si incalziristii salutati din mers, sa trecem la tema zilei. O tema care ofera celor care isi pastreaza simtul umorului un intermezzo profitabil. Afara e foarte frig si vrei, nu vrei, chiar daca esti constient ca o zi geroasa nu dovedeste racirea globala (asa cum o zi caniculara nu e dovada incalzirii globale) nu poti sa nu te intrebi: “Bun, sa salvam planeta! De acord! Dar… de la ce?”

Intre timp se vorbeste tot mai mult nu de «incalzire globala», ci de «schimbari climatice». Este o etapa de tranzitie. Este foarte probabil ca nu foarte tarziu vom vorbi despre « racirea globala » la un summit ce va avea loc tot la Copenhaga, pe o caldura de 40 de grade la umbra. Adica: una e s-o salvam de la incalzire si alta s-o salvam de la racire. E o diferenta, nu?

Nu e de gluma. Pana acum cateva decenii, teza racirii globale avea o sustinere suficient de puternica pentru a o eclipsa pe cea a incalzirii globale. Acum, ne demonstreaza chiar d-l Putin, “raciristii” par in revenire. Sa profitam deci de prilej si sa reluam un argument mai vechi din revista 22, in ideea ca atunci cand moda racirii globale va reveni in forta in prim plan, cititorii HotNews.ro vor fi bine pozitionati pentru a participa la iminenta dezbatere.

Iminenta epocii glaciale

Facem un salt in timp si argumentul standard il gasim formulat de Larry Ephron in cartea sa “Sfarsitul. Iminenta epocii glaciale si cum o putem stopa”. Alte carti precum cea a lui David Fisher - “Gheata si foc” sau Jon Erickson - “Epoci glaciale. Trecut si viitor” elaboreaza teme ale caror implicatie logica era ca incalzirea globala, departe de a fi ceva de temut era de fapt singura ce ar putea “sa intarzie putin noua epoca glaciala”.

Teoria din spatele temei racirii globale nu a avut si nu are ambiguitati: epocile glaciale vin si trec in cicluri de aproximativ 100 de mii de ani. Fiecare epoca glaciala dureaza in jur de 90 mii de ani. Urmeaza o perioada interglaciala de incalzire de aproximativ 10 mii de ani.

Explicatia comun acceptata pentru existenta acestui pattern ciclic era data de astronomul Milutin Milankovitch: Ciclurile se datoreaza traiectoriei orbitei pamantului in jurul soarelui. Apropierea sau departarea de soare in cadrul ciclurilor cosmice generand ciclurile climaterice pe pamant. Astazi au trecut mai bine de 100 de mii de ani de la inceputul ultimei perioade interglaciale. Altfel spus glaciatiunea este aproape: traim intr-o vara geologica anormal de prelungita.

Pana aici nimic controversat. Atat ciclurile cat si actuala anomalie par a fi fapte stiintific stabilite. In mod consecvent notiunilor de observatie si probitate stiintifica, nicio ideologie, nicio agenda de actiune colectiva, nicicun indemn la mobilizare nu se gasesc implicate in teoria in cauza.

Ar fi si greu pentru ca:

1. Orbita pamantului nu este inca o problema demonstrabil imputabila capitalismului;
2. Un program politic finantat de la buget in vederea modificarii orbitei este greu de implementat.

Lucrurile interesante insa abia de aici incep.

O elaborare constructiva: remineralizarea

Autori precum John Hamaker si adeptii sai sustin o teorie ale carei nuante schimba substantial lucrurile. Pe masura ce o epoca glaciala se apropie de sfarsit si ghetarii se retrag, spun ei, plantele ocupa solurile fertile si incep sa se extinda, formand paduri dese ce ajung sa ocupe o suprafata tot mai mare a pamantului. Acesti copaci duc la mentinerea unui nivel foarte scazut de dioxid de carbon in atmosfera. Dar pe masura ce timpul trece, mineralele din sol sunt consumate de vegetatia tot mai bogata, iar solul devine tot mai putin fertil, fapt ce duce la o reducere globala a vegetatiei. Aceasta inseamna ca tot mai putin dioxid de carbon va fi convertit in oxigen.

Cresterea dioxidului de carbon in atmosfera genereaza efectul de sera. Incalzirea temperaturii, in special la Tropice, duce la o intensificare a evaporarii, la diferente de temperatura fata de poli, si la furtuni si miscari masive de aer. Iar aceste deplasari de fronturi atmosferice spre poli alimenteaza o crestere a precipitatiilor (in speta zapada) in acea zona. Pentru ca zapada si gheata reflecta lumina si caldura, temperatura la poli scade.

Consecinta este o expansiune a ghetarilor care treptat coboara spre Ecuator. In avansul lor acestia rascolesc scoarta terstra si aduc cu ei o noua rezerva de minerale pe care o distribuie apoi pe suprafata globului. Asa ca dupa o suta de mii de ani suprafata pamantului este remineralizata. Un nou ciclu este gata sa inceapa.

Sustinatorii acestei teorii se bazeaza, ca si cei a incalziri globale, pe o masa de date empirice cu privire la care au o grila interpretativa. Dar chiar si cand datele coincid, ramane o profunda diferenta de interpretare. De pilda, statisticile privind deforestrarea globala sunt citite diferit. La fel si cele privind dioxidul de carbon din atmosfera.

Indiferent insa de interpretari, un lucru este afirmat cu tarie: desi urmatoarea epoca glaciala este iminenta, ea poate fi incetinita. Dupa cum se vede, abia acum avem intr-adevar o teorie cu adevarat constructiva. Ea iti lasa o marja de actiune in care te poti agita, face propuneri si demara initiative, cu o generozitate comparabila cu cea a incalzirii globale. Daca ai o agenda, acum ai de ce sa o agati.

O agenda de actiune

Intrebarea fireasca este: ce poate fi facut in mod concret? Cu aceasta intrebare, paralela cu teoria incalzirii globale devine si mai interesanta. Sustinatorii ambelor teorii cred ca emisiile de dioxid de carbon trebuie reduse. Dar adeptii glaciatiunii merg mai departe. S-a vazut ca din perspectiva lor copacii (sau mai precis numarul lor) dau cheia ritmului glaciatiunii. Si din moment ce stim ca deforestrarea este rezultatul lipsei de minerale din sol, solutia se impune de la sine: remineralizarea tuturor padurilor de pe pamant (plus plantarea de noi copaci).

Nimic mai simplu. Asa cum spune Ephron, trebuie sa incepem prin a raspandi trei tone de praf mineralizat pe fiecare hectar vizat. Aceasta inseamna cateva milioane de hectare de paduri si jungle. De asemenea, trebuie distribuite alte milioane de tone pe alte milioane de hectare pe care padurile nu au crescut, dar ar putea creste. Apoi ar trebui “sa repetam aceasta operatiune, mereu si mereu, pana cand vegetatia globala va fi total revigorata.”

Ce altceva ar mai fi de facut:

1. stoparea tuturor activitatilor de constructii de pe glob “timp de un an sau mai mult” astfel incat toate fabricile de ciment sa se dedice exclusiv farimitarii acestui praf;
2. rationalizarea tuturor formelor de transport si “folosirea tuturor transportatoarelor militare si civile” pentru a duce acest praf la destinatie; si
3. mobilizarea guvernelor si voluntarilor pentru a distribui praful cu ajutorul “camioanelor si altor tehnologii ce urmeaza a fi inventate”. In ceea ce priveste costurile, Ephron estimeaza ca acestea vor fi de natura trilioanelor, “plus, minus cateva miliarde”.

Privind la toate aceste idei — fata de care protocoalele inteleptilor incalzirii globale sunt capodopere de pragmatism si realism – un rauvoitor ar fi inevitabil tentat sa se intrebe daca acesti oameni au cea mai vaga notiune privind implicatiile logistice si economice ale ideilor lor sau daca simtul realitatii face parte din bagajul lor mental. In aceasta privinta ar fi probabil multe de spus, dar cum altele decat detaliile punerii in practica a planurilor lor framanta in mod prioritar pe adeptii scoli de gandire pe care o studiem aici, nu mai insistam. Sa explicam.

O conspiratie globala demascata

Sustinatorii teoriei epocii glaciale sunt foarte iritati de ceea ce considera a fi o conspiratie globala. Pe scurt, dupa cum explica acelasi Ephron “este din ce in ce mai clar ca guvernul SUA a reusit sa puna pe picioare o masiva operatie de discreditare a consensului stiintific potrivit caruia intram intr-o epoca de racire globala. Nici nu poate fi altfel pentru ca guvernul american este instrumentului lobby-ului industriilor energetice care se opun tuturor planurilor ce le-ar afecta interesele”.

Partea cea mai interesanta nu este absenta industriei de ciment din aceasta conspiratie ci ca, dupa cum afirma Ephron, aceasta manevra include si finantarea cercetarii care sustine teoria incalzirii globale. Motivul: teoriile incalzirii globale sunt o excelenta forma de a deturna atentia de la problema reala. Teoreticienii racirii globale sunt intransigenti, gandesc la scala mare si cer interventii costisitoare imediate. Iata de ce adeptii incalzirii globale sunt aliatii naturali ai complexului militar-industrial. Si iata cum se explica rasucirea cu 180 de grade din mass media: de la recunoasterea realitatii racirii globale, la cea a promovarii temei incalzirii globale. Zice Ephron.

Acestea fiind spuse, ca am mai putea noi adauga ? Nimic. Poate doar atat: Daca lucrurile o vor tine tot asa si clima asta nu se stabilizeaza odata pentru totdeauna la o temperatura globala constanta si unica, numai umorul ne mai poate salva de alarmisti si ideile lor. Dar oare mai este posibil sa revenim la vremurile bune de alta data, cand temperaturile nu variau nebuneste, ca acum, de la iarna la vara si de la o emisfera la alta? Nu stim. Nefiind climatologi, lasam pe seama adevaratilor experti aceasta grea intrebare. Am intrebat, n-am dat cu parul.

[Articol publicat initial pe Hotnews.ro]

Este o confuzie intentionata pe care o face Vaclav Klaus intre libertate si independenta. Faptul ca pentru Vaclav Klaus identitatea (apartenenta etnica, religioasa, …) este mai impotanta decat libertatea si incearca sa opreasca evolutia acestei identitati si sa o inghete asa cum este ea in acest moment cu ajutorul independentei (deci prin micsorarea libertatii) nu este de condamnat (cu toate ca nu are NICI O LEGATURA cu ce simt eu) dar este de condamnat modul mincinos in care incerca sa-si atinga scopul.

Este adevarat ca in discursul lui Klaus se amesteca uneori problema independentei nationale si cea a libertatii individuale, insa nu mi s-a parut totusi ca zice ca-i mai importanta independenta decat libertatea si nici ca le confunda. Mi se pare ca ceea ce se intampla e ceva mai subtil decat o simpla minciuna. La urma urmei zice foarte clar:

Iniţial, în 1950, ideea de bază a integrării europene a fost de a coopera prietenos, în loc de a face războaie, pentru a liberaliza, pentru a deschide, pentru a elimina toate tipurile de bariere la graniţele de ţări, pentru a permite libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, şi, de asemenea, a oamenilor şi a ideilor în jurul continentului european. A fost un concept pozitiv pentru cei mai mulţi dintre europeni şi ar trebui să aibă o şansă să continue şi să fie promovat de către noi toţi cei care avem concepţii liberale (în terminologia europeană), adica nu etatiste sau naţionaliste.

Klaus respinge nationalismul in mod explicit si, de asemenea, e in favoarea circulatiei libere a persoanelor. Este adevarat totusi ca V. Klaus identifica printre asa-zisele "probleme" din Europa si "slăbirea, dacă nu dispariţia, identificării persoanelor din Europa, cu entitatea cheie, indispensabilă, naturală şi autentică social, numită stat-naţiune (sau stat construit în jurul unei naţiuni majoritare)", insa nu mi se pare ca propune mentinerea prin forta a acestui model. Dimpotriva, in opinia lui acest model national ar fi "natural" – adica nu are nevoie de forta pentru a fi mentinut, ci s-ar mentine de la sine.

Eu si altii punem desigur la indoiala naturaletea acestui model, insa mi se pare ca daca vrem sa intelegem ce zice Klaus e important sa intelegem ca lui i se pare natural. Tocmai de aceea obiectia lui este legata de faptul ca, pentru a distruge acest model national, UE abdica tot mai tare de la democratie. In opinia lui, acest lucru este necesar, pentru ca daca democratia s-ar mentine, atunci oamenii nu vor vota pentru eliminarea modelului national. Obiectia lui este fata de integrarea fortata, nu fata de o disparitie spontana a sentimentelor nationale:

integrarea s-a transformat în unificare, liberalizarea în centralizarea luării deciziilor, în armonizarea normelor şi a legislaţiei, în consolidarea instituţiilor europene, în detrimentul instituţiilor din statele membre, în post-democraţie. Libertatea, democraţia şi responsabilitatea democratică, să nu vorbim despre eficienţa economică, spiritul antreprenorial şi al competitivităţii s-au slăbit. Deficitul democratic continuă să se dezvolte.

Eu si altii ne inchipuim ca modelul national va fi distrus de circulatia serviciilor si oamenilor – Klaus insa nu-si inchipuie asta. Mai mult: parlamentarii europeni pro-integrare nu-si inchipuie nici ei asta - tocmai de-aceea scuza deficientele democratice ale UE in numele integrarii fortate. Atat Klaus cat si cei pro-integrare impartasesc aceeasi conceptie – ca modelul national nu poate fi distrus decat prin forta. Diferenta dintre ei e ca unii vor sa-l distruga, iar altii nu.

Eu pe de alta parte cred ca modelul national nu e natural si ca ar fi distrus de la sine de libertatea economica. Si atunci: de ce sa ne batem capul de pomana sa incercam sa-l distrugem prin interventia statului daca oricum o sa dispara de la sine? Ce-i atata graba?! Aceasta impresie ca suntem presati de timp si ca daca nu facem aceste "reforme" constitutionale europene cat mai repede va fi dezastru, mi se pare complet gresita si neproductiva. Este o graba complet irationala.

Se pune atunci intrebarea: Cine-i aliatul celor ca mine in toata aceasta poveste, alde Klaus sau cei pro-integrare? Mie mi se pare ca e mai degraba Klaus tocmai pentru ca se impotriveste acestui management centralizat. Parlementarii interventionisti europeni pro-integrare, prin centralizare si abdicarea de la democratie, risca sa distruga ceea ce incearca sa obtina, i.e. depasirea modelului national. Daca se incearca fortarea distrugerii modelului national prin interventie centralizata a UE riscul este ca unele tari vor iesi din uniune (Marea Britanie in speta), pentru simplul motiv ca cetatenii lor gandesc (inca) in termeni nationali si nu vor sa li se ia cu forta acest lucru. Riscul e deci ca modelul national va redeveni fundamentul organizarii statelor. Depasirea nationalismului mi se pare o idee foarte buna si nobila, insa sunt sceptic ca grabirea acestei depasiri prin interventii centralizate ale UE e o strategie eficienta capabila sa-si atinga scopul propus.

De ce insistam atat pe aceasta problema? Pana la urma, se pare ca escrocheria este pe cale sa colapseze. De ce ne-am pune in calea oprobiului fanaticilor adepti ai religiei incalzirii globale, victime mai mult sau mai putin inocente ale propagandei alarmiste? De ce sa ne mai pierdem timpul cu credintele lor bizare, cu atat mai ciudate cu cat se revendica - cu un fanatism feroce - exact de la „spiritul stiintific?”

Din trei motive: (1) Este un caz de o importanta istorica si o lectie fara precedent de malpraxis stiintific si de folosire abuziva a autoritatii stiintifice. (2) Este un caz paradigmatic despre modul in care ideologia poate incaleca stiinta, strunind-o in directia politica favorita si favorabila unor elite politice, intelectuale si mediatice lipsite de scrupule. (3) Este un caz unic in istorie de constructie a unui intreg imperiu economic bazat pe specularea si marketingul temerilor, credulitatii si bunavointei umane, sub pretextul unei ipoteze stiintifice. Pe scurt, este un caz din care toti avem cate ceva de invatat. Si trebuie sa invatam. Caci, istoria, asa cum stim, are obiceiul sa se repete.

In plus, in Romania Flacarii Violet si a mesmerismului adus la rang de arta politica prezidentiala, o discutie ce implica o oarecare atentie la natura si limitele stiintei, este binevenita. Nu putem critica doctrina Flacarii Violet invocand ca exemplu de stiintificitate frauda Incalzirii Globale. Facand apel la „stiinta” fraudulenta pe care aceasta se bazeaza, nu reusim decat sa deschidem si mai larg usa abuzului. Si astfel riscam ca „Flacara Violeta” de azi, sa ajunga sa fie echivalentul „Incalzirii Globale”, maine.

Tema „urgentei”

Sa revenim insa la subiect: Continua implozia. Tema saptamanii este “tema urgentei” iar cazul ilustrativ este “topirea ghetarilor din Himalaya”.  Suntem familiari cu faptul ca strigatele de alarma incalziriste se aud mai intotdeauna sub semnul urgentei: “Acum! Daca pana in 2009 nu facem asta, sau nu oprim cealalta, atunci toti suntem pierduti!”. “Mai avem 6 (sau 9 sau 12) luni pana nu e prea tarziu! Daca nu facem cutare pana in mai 2010, Anglia va fi inghitia de ape! Acord la Copenhaga azi, sau dezastru maine!” 

Logica alarmismului cere sa actionezi, nu sa gandesti. Sa votezi sau sa dai bani si sustinere, fara sa judeci. Populatia, spun teoreticienii doctrinei alarmiste, trebuie tinuta sub presiune. Bombardata cu informatii care ingrijoreaza si emotioneaza. Emotia trebuie excitata la maximum. “Daca nu facem cutare chestie pana luni, toti ursuletii polari si pinguinii dragalasi vor pieri! (vezi foto)”. Fiecare ne-am lovit de nenumarate ori de retorica aceasta ce ne insulta inteligenta. N-are rost sa insistam.    

Ghetarii din Himalaya

Si astfel ajungem la cazul saptamanii. Am auzit cu totii si nu odata, mantra conform careia schimbarile climatice vor topi marea majoritate a ghetarilor din Himalaya pana in 2035. (Si a altor ghetari, evident — dar acum vorbim de Himalaya – un loc simbolic si un nume de mare  impact mediatic). Datoram informatia Raportului din 2007 al Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbari Climatice (IPCC). Adica acelui for care este evocat ori de cate ori ni se spune ca “mii de adevarati oameni de stiinta recunoscuti international” sustin ideea incalzirii globale.

Acest Raport (care, sa nu uitam, i-a adus Comisiei Premiul Nobel pentru Pace) sustinea ca probabilitatea ca ghetarii din Himalaya “sa dispara pana in 2035 sau poate chiar mai devreme este foarte mare”. Afirmatia, ne aminteste Times, “a  provocat soc in Asia, unde aproximativ 2 miliarde de oameni depind de apa provenita din topirea acelor ghetari pentru proviziile de apa potabila in timpul sezonului secetos”. ONU,  Himalaya, oameni de stiinta, 2035, Premiul Nobel… ce poate un simplu membru al publicului sa mai creada si sa faca in fata acestei cavalcade?

Bun. Acestea fiind spuse, ce aflam zilele trecute?!  “Cel mai important organism al ONU in domeniul schimbarilor climatice, scrie London Times, a publicat, intr-un demers fara precedent, scuze cu privire la predictia gresita care sustine ca este probabil ca ghetarii din Himalaya sa dispara pana in 2035. IPCC a declarat ca predictia din raportul sau din 2007 este ‘slab fundamentata’ si a fost cauzata de o incalcare a standardelor”. Dam acum cuvantul IPCC: “In scrierea paragrafului in cauza nu au fost aplicate corespunzator standardele de evidenta clare si bine stabilite, asa cum o cer procedurile IPCC”, a spus Comisia. “Presedintele,  vicepresedintele si copresedintii IPCC regreta slaba aplicare a procedurilor IPCC in acest caz”.

O poveste cu “adevarati” oameni de stiinta

Ce s-a  intamplat? Stransi cu usa, “oamenii de stiinta” au recunoscut ca predictia alarmista are la baza o povestioara din New Scientist, o revista de stiinta pe intelesul tuturor, publicata cu opt ani inaintea raportului IPCC din 2007. Sa-i lasam pe cei de la Times sa ne dezvaluie mai departe firele incurcate ale povestii: Raportul din New Scientist era el insusi bazat pe un scurt interviu telefonic cu Syed Hasnain, un om de stiinta indian putin cunoscut, pe atunci asociat Universitatii Jawaharlal Nehru din Delhi. Hasnain a recunoscut ca afirmatia este o “speculatie”, fara sa fie sustinuta de nicio cercetare formala.

Daca aceast lucru se confirma, comenteaza Times, “el va indica una dintre cele mai grave erori din cercetarea climatica de pana acum. IPCC a fost infiintata tocmai pentru a le pune la dispozitie liderilor mondiali cele mai bune informatii stiintifice cu privire la schimbarea climatica”.

Ca sa vedem cum functioneaza mecanica implacabila a “metodei stiintifice la lucru”sa notam si relatarea urmatoare: Afland tarasenia, Profesorul Murari Lal, cel care a supervizat capitolul despre ghetari in raportul IPCC, a spus senin ca recomanda ca afirmatia despre ghetari sa fie retrasa: “Daca Hasnain sustine oficial ca nu a afirmat niciodata acest lucru, sau ca este o presupunere gresita, atunci recomand ca asertiunea despre ghetarii din Himalaya sa fie scoasa din toate viitoarele referinte IPCC” .  

Acestea fiind spuse, noi cei carora ni se chestioneaza dreptul de a avea opinii pentru ca nu suntem “peste 1000 de climatologi reputati” ramanem masca. Tot ce mai putem face e sa spunem: (1) Domnule, daca omul zice pe cuvant, atunci asa trebuie sa fie, ce naiba, unde-i stiinta, nu-i tocmeala, se cunosc, or fi si ceva rude, incredere sa fie, ca oameni suntem si restul se rezolva! Si (2) Ia uite, domnule, cum se fac si se desfac acele faimoase rapoarte ale “oamenilor de stiinta”!

Sa revenim la relatarea din Times: Fred Pearce, jurnalistul care a realizat interviul initial pentru New Scientist spune ca l-a sunat pe Hasnain in 1999 in India dupa ce i-a vazut declaratiile intr-o revista indiana: “ Hasnain mi-a spus atunci ca va aduce in Marea Britanie un raport cu datele relevante. Raportul nu fusese recenzat sau publicat oficial intr-o revista stiintifica si nu avea niciun statut formal, asa ca i-am raportat lucrarea pornind de la aceasta situatie. Intre timp am obtinut un exemplar si [am constatat ca] nu spunea ce sustinea Hasnain ca ar spune…”

OK, am inteles, spunem noi. Ce nu intelegem este de ce d-l Pearce a tacut pana acum. Dar caile stiintei fiind complicate iar noi nefiind “peste 1000 de climatologi reputati”, ce pretentii poti avea de la noi?! “

Adevarati” oameni de stiinta (continuare)

Articolul din The New Scientist a fost trecut cu vederea pana prin 2005. Apoi informatia a inceput sa fie preluata si citata desi nu era parte a unei lucrari academice, nefiind supusa niciodata vreunei recenzii stiintifice formale. Cu toate acestea, “a devenit rapid o resursa esentiala pentru IPCC cand Lal si colegii lui au scris sectiunea despre Himalaya”. Tema “urgentei” implicita in toata povestea era prea puternica si prea potrivita propagandei alarmiste ca sa mai faca loc pentru indoieli, verificari sau scrupule!

Mai mult, aflam din Times, ca Raportul IPCC a  mers si mai departe, si a plusat fara jena sugerand cu de la sine putere ca “probabilitatea topirii ghetarilor este ‘foarte mare’”. Si pentru ca stiinta nu e stiinta daca nu vantura si niste numere care sa impresioneze publicul credul, IPCC precizeaza, cu autoritate, ca termenul de 2035 “are o probabilitate mai mare de 90%”!

(“Oamenii de stiinta” mai declara ca ghetarii din Himalaya “se vor reduce de la 500.000 de kilometri patrati cat au azi, la doar 100.000 de kilometri patrati”. Alti “oameni de stiinta”, afirma ca  in Himalaya ar fi cu totul doar 33.000 de kilometri patrati de ghetari. De aici o controversa stiintifica. Sunt cam aceeasi oameni ce au certitudinea ca deceleaza si masoara intr-o (incerta) variatie a “temperaturii globale” de 0.8 grade Celsius, pe durata a peste 100 de ani, fractiunea de variatie datorata activitatilor umane!)

Sa dam cuvantul pentru ultima data publicistilor de la Times: “Multi oameni de stiinta s-au intrebat cum a putut IPCC sa permita strecurarea unei asemenea greseli. Cea mai probabila explicatie este lipsa de experienta. Lal insusi [adica, atentie, domnul prezentat mai devreme ca fiind “cel care a supervizat capitolul despre ghetari in raportul IPCC” – n.a. ] recunoaste ca stie foarte putine lucruri despre ghetari. ‘Nu sunt expert in ghetari si nu am vizitat regiunea asa ca trebuie sa ma bazez pe cercetarile credibile deja publicate’”, a spus el.

Ce spune Hasnain (care, din intamplare, este din 2008 angajat al unui institut din Delhi, condus de … Rajendra Pachauri, presedintele IPCC)? Zice ca el a observat problema dar nu a sesizat pe nimeni pentru ca “la vremea aceea eram ocupat avand un program foarte incarcat.”

La care noi, cei care nu suntem “mii de adevarati oameni de stiinta recunoscuti international”, noi, ce am mai putea adauga?!

Concluzii

In trecut Rajendra Pachauri, presedintele IPCC, s-a referit la criticile cu privire la afirmatia despre ghetarii din Himalaya ca fiind “stiinta voodoo” atacand pe cei ce nu se aliniaza “consensului oamenilor de stiinta”. Alarmistii, o stim de mult, au tupeu. Azi omul isi cere scuze si retracteaza. Dar nu despre impostura acestui individ este vorba acum. Lectia este alta.

Milioane de oameni au auzit povestea cu ghetarii din Himalaya si altele ca ea, de nenumarate si nenumarate ori. Multi au votat in functie de astfel de “informatii factuale”. Multi au donat bani sau au fost de acord cu alocarea de importante fonduri bugetare pornind de la aceste informatii. Multi au luat decizii de politica economica in functie de ele. Cati au auzit si vor auzi insa retractarile? Cati dintre cei speriati de povestea cu Himalaya vor mai afla si faptul ca totul a fost o escrocherie? Pana la urma, avem tot dreptul sa ne intrebam: Pana la urma, cate dintre miriadele de astfel de “afirmatii factuale” cu care suntem bombardati zilnic de alarmisti sunt construite in mod similar?

Nu este o intrebare lipsita de importanta. Caci, sa nu uitam, dezbaterea despre incalzirea globala nu este despre 0,5 sau 0, 8 grade in plus sau in minus in complexe si imperfecte masuratori globale ci este despre manipulare, impostura, politica, putere, prestigiu  si… bani. Foarte multi bani. 

PS Breaking News:

Scandalul GlacierGate se amplifica de la o zi la alta. Se pare ca Rajendra Pachauri, presedintele IPCC, a strans milioane de dolari pentru institutul sau din New Delhi, folosind povestea cu ghetarii ca pretext, desi stia ca totul e o minciuna. Lucrurile capata o turnura penala. Intrebare: Ce va face Comitetul Nobel in situatia asta?!

[Articol aparut initial pe HotNews.ro]

Publicat initial pe Hotnews.ro

Aflam de la HotNews.ro ca in PDL discutiile interne privind reforma si identitatea partidului au debutat mai mult decat dezamagitor. Aflam ca obiect de dezbatere este nici mai mult nici mai putin decat ideea bizara ca din tot spectrul de dreapta, partidul trebuie sa se restranga doar la doctrina crestin-democrata. In ceea ce priveste aripa liberala, „nu spune nimeni ca vor disparea din partid dar doctrina pe care ei o reprezinta s-ar putea sa nu se mai regaseasca” au declarat pentru HotNews.ro surse din partid. Ca si cand dintre nenumaratele pozitii posibile in necesara dezbatere interna, PDL a ales sa se concentreze pe cea mai contraproductiva si iresponsabila. Si mai mult, pentru ca iresponsabilitatea sa fie indubitabila, reprezentantii sai au inceput s-o si trambiteze. Sa explicam.

1. In primul rand este o chestiune de pura strategie electorala. Lupta dintre PDL si PNL pentru ocuparea culoarului de centru-dreapta romanesc nu este incheiata. PDL are o problema majora si aceasta problema nu este PSD, ci PNL. Daca nici asta nu s-a inteles din intamplarile ultimilor ani, atunci chiar ca nu s-a inteles nimic. Cat timp va exista competitie pe culoarul de dreapta, PDL are o vulnerabilitate majora (Idem PNL). Neglijarea rolului pe care il are electoratul liberal în politica româneasc? si a faptului ca identitatea liberala este un factor major in politica noastra, este o eroare capitala pentru oricine pretinde ca face politica de dreapta in Romania. Si mai precis: Nu poti avea un partid mare de dreapta in Romania fara reprezentarea si participarea segmentului liberal. Fie si numai pentru acest motiv, PDL ar trebui sa evite sa faca declaratii dubioase privind atasamentul sau fata de directia liberala.

2. Cele de mai sus sunt confirmate si de cele intamplate in finalul campaniei prezidentiale recent incheiate. PDL uita, se pare, prea repede, efortul disperat facut intre cele doua tururi, pentru a da „mesaje liberale”, a trimite in prim plan „vectori de imagine liberali” si a „atrage electoralul liberal”. Uita frenezia cu care si-a adus brusc aminte ca in denumirea partidului este cuvantul „liberal”. Uita experienta aproape traumatica de a calcula infrigurat si jumatatile de procente liberale ce ti-ar putea aduce victoria sau de a incerca sa inventezi pe genunchi, pe ultima suta de metri, solutii la o problema pe care ti-ai creat-o singur, prin doi ani de neglijenta si autosabotaj.

3. Este neclar la ce se refera identitatea „populara” (citeste „popular dar pur crestin-democrat”) la care se face referinta de catre sursele PDL. Nicaieri in Europa partidele populare nu guverneaza pe o platforma pur crestin-democrata si nici macar nu se prea identifica pe o platforma pur crestin-democrata. In Franta, Spania, Italia dreapta competitioneaza si guverneaza de pe o platforma complexa ce combina mai multe curente si principii doctrinare. Nici macar in Germania, crestin-democratia nu guverneaza in stare pura. Ne place sau nu, termenul de „ popular” exact asta inseamna: incercarea de agregare a curentelor dreptei, de multe ori aflate intr-o miscare haotica, sub o cupola politica unitara. Mutatis mutandis este echivalentul „fuzionismului” american. Atat miscarea populara cat si fuzionismul sunt raspunsuri pragmatice la constrangerile realitatii, nu abstractii teoretice. Daca nu ai inteles acest lucru, inseamna ca problema doctrinara centrala a dreptei contemporane iti este straina.

4. Este neclar de ce PDL ar vrea sa-si restranga baza de operare doctrinara (doar la zona crestin-democrata) in loc sa si-o extinda. Daca tot vrem sa evocam un trend international in ultimele decenii in chestiunea aceasta, acest trend nu este deloc unul de inchidere si segmentare, ci unul de extindere si inglobare. Tatonarile spre dreapta ale social democratiei prin „A Treia Cale” ar trebui sa dea de gandit. Experienta popularilor din Franta, Italia si Spania ar trebui sa dea de gandit. Nimic din exemplele europene -atat cat pot fi ele relevante situatiei noastre – nu recomanda strategia inchiderii, epurarilor si osificarilor doctrinare imaginata, pare-se, de unii lideri PDL.

5. Ideea –implicita in discutie- ca nu exista liberalism in curentul popular este de o inocenta amuzanta. Nu numai ca miscarea populara este expresia ajustarii la realitatile secolului 20 a temelor si obiectivelor pro-capitaliste si pro-democratice ale liberalismului clasic de secol 19 dar mai mult, insasi crestin-democratia este cladita pe o componenta liberala. Se stie ca unul dintre cei trei piloni ai crestin-democratiei este ideea economiei sociale de piata. Or economia sociala de piata este intr-o masura covarsitoare rezultatul scolii de gadire ordo-liberale a lui Eucken &co. Sa fim cat se poate de clari: istoric si conceptual doctrina economica a crestin-democratiei este ordo-liberalismul. Expresia practica si aplicata a ordo-liberalismului este economia sociala de piata. Ordo-liberalismul economiei sociale de piata este pilon doctrinar al crestin-democratiei. Cine are nelamuriri poate consulta Fundatia Konrad Adenauer, cu sediul in Bucuresti, partener ISP si PDL.

6. Chiar daca PDL hotaraste sa se inchida intr-un gettou crestin-democrat, ramane totusi neclar ce se intelege prin crestin-democratie in context romanesc. Ca sa existe o doctrina crestin-democrata romaneasca,cineva trebuie sa o si construiasca. Ceea ce presupune un efort indelung si laborios, o dezbatere continua la care participa intelectuali, societatea civila si (evident) reprezentantii Bisericii sau Bisericilor. Or in Romania acest efort este abia la inceput. Dupa stiinta autorului de fata, nu exista nici o contributie a vreunui lider PDL la aceasta dezbatere incipienta. Este deci natural sa ne intrebam ce au in minte PDL-istii cand spun „crestin-democratie”. Sa speram ca nu cred ca daca se copiaza si lectureaza ceva dintr-o sursa germana intr-o sedinta de partid, avem crestin-democratie in Romania. Mai clar: PDL poate crea conditiile institutionale ale dezbaterii si isi poate asuma rolul de punct focal dar nu poate pretinde ca detine ceea ce nu exista inca decat ca proiect, anume formula crestin-democratiei romanesti.

7. Vorbind mai general, se pare ca in PDL (ca de altfel si in celelate partide), nu se intelege un lucru: o doctrina politica nu se naste, creste, dezvolta si transforma intre peretii unui partid. Este o provocare la care nu oamenii politici sunt cei chemati sa raspunda primii, ci una a carei greutate cade aproape in intregime pe umerii intelectualilor publici, jurnalistilor, politologilor, comentatorilor si evident, publicului informat si avizat, a tuturor celor ce au vointa si capacitatea sa participe la dezbateri. Altfel spus, o doctrina este expresia vie si dinamica a unei dezbateri publice. Ea se manifesta nu in documente de partid ci in carti, articole, in conferinte, pe bloguri si forumuri. Decizia politica este o luare de act, o aliniere si o internalizare a acestor dezbateri continui.

8. De asemnea, si la fel de grav, nu se intelege ca intre timp in Romania s-a constituit comunitatea relevata dezbaterii doctrinare. Nu exista acum cinci ani. Acum exista. Ea poate fi identificata usor urmarind forumurile si blogurile. La ora aceasta sunt oameni ce au si capacitatea si vointa de a duce aceasta dezbatere intr-un mod informat ci constructiv. Specialisti si simpli cetateni care citesc si scriu despre doctrine in Romania, si care urmaresc si cenzureaza partidele politice. Ei sunt nucleul si motorul evolutiilor doctrinare, nu partidele politice. Sa fim foarte clari: adevarata dezbatere despre doctrina dreptei romanesti are loc nu in sediul PDL sau PNL ci pe dreapta.net, Madam Blogary, Vox Publica, pe forumul HotNews, pe nenumaratele “bloguri portocalii” (“portocalii” nu pelediste!, cum insista chiar blogerii in cauza), la ISP, SAR si CADI, la 22, la defunctul Cotidianul pre-Nistorescu, in editoriale, in redactii si studiouri si la catedrele si in bancile universitatilor. Si asa este si normal. Anormal este ca partidele sa nu stie ca exista aceasta comunitate si habar sa nu aiba cum sa se raporteze la dezbaterea generata de ea.

9. Daca PDL-istii ar evalua insa blogurile sau publicatiile mentionate mai sus, ar avea o imagine a starii de spirit a nucleului activ al dreptei romanesti ideologice, la zi. Ar descoperi ca aceasta “comunitate virtuala” relevanta pentru dezbaterea in cauza este fuzionista, pragmatica si profund liberala economic. Daca PDL crede ca poate trece peste pragmatismul (care cere nu copierea ci aplicare realista a doctrinelor), fuzionismul (care sustine o platform comuna pentru ideile conservatoare, crestin-democrate si clasic-liberale) si liberalismul economic al acestor simpatizanti ai dreptei, face o mare eroare. Inseamna ca nu a inteles cat de mult conteaza ei in ecuatia opiniei publice si cat de mult le datoreaza pentru ultimii trei ani. Si mai ales, nu intelege ce ar insemna in planul imaginii si suportului electoral al partidului, alienarea lor.

10. In sfarsit, este de notat ca PDL s-a format ca urmare a fuziunii cu PLD. In documentele fondatoare ale partidului sta explicita ideea fuzionista: federarea tuturor curentelor dreptei intr-un mare partid. Era si normal – motivul desprinderii Platformei Liberale din PNL a fost exact abandonarea de catre penelisti a acestui proiect de unificare si constructie si angajarea intr-o politica a inchiderii, oligarhizarii si excluderilor. PDL a castigat tocmai prin deschidere, vointa de a coagula in jurul sau si intentia reformei profunde. PNL a pierdut. Ceea ce auzim azi dinspre PDL sugereaza ca nici macar acum unii lideri nu inteleg de unde li se trage succesul. Mai mult, ca vor in mod absurd si sinucigas sa reconsidere pactul fondator al partidului. Un lucru este insa cert: daca PDL vrea sa scoata din deriva si sa relanseze PNL, nu exista o cale mai sigura decat sa ofere acestui partid sansa nesperata de a se prezenta ca adevaratul reprezentant si unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzionisti rechemati la partidul mama.

In sfarsit, ar mai fi ceva foarte important de mentionat. Multi lideri ai PDL par sa fi ajuns sa creada propria propaganda (“cel mai mare partid din Romania”) uitand cat de fragila si vulnerabila le este de fapt imaginea publica, resursa umana, infrastructura intelectuala si nu in cele din urma, suportul electoral.

Cand nu ai castigat in mod decisiv nici macar o alegere in toata existenta ta, cand esti blocat sub un plafon de aproximativ 30% in sustinere electorala, cand candidatul tau nu a trecut linia de finish decat salvat miraculos de cavaleria usoara a diasporei, cand guvernezi cu o majoritate fragila, improvizata, ai desigur, o problema.

Si daca in ciuda celor de mai sus, in loc sa fii preocupat sa-ti cresti si intaresti organizatia, sa iti extinzi baza de operare doctrinara, sa-ti consolidezi si strangi a randurile, prioritatea ta este de natura celor reiesite din declaratiile publicate de HotNews.ro, atunci ai o problema si mai mare. Intrebarea este: are PDL resursele de leadership necesare ca sa confrunte cu inteligenta si eficienta aceste probleme?

La aceasta problemă avem două soluţii: una intervenţionistă, etatistă şi una liberală. Cea intervenţionistă încearcă limitarea dreptului de proprietate în media. Aşa limitezi efectele nocive ale concentrării mass media în mâini puţine. Dacă ai un trust media ticălos, dai o lege prin care să-i restrângi dreptul de proprietate. De exemplu, pui interdicţia potrivit căreia o persoană nu poate deţine mai mult de o televiziune. În felul acesta scade controlul persoanelor ticăloase asupra mijloacelor de convingere.

CNA face o muncă de control asemănătoare, în măsura în care pune restricţii asupra conţinuturilor vehiculate de media, adică încalcă drepturile de proprietate pentru a păstra curăţenia morală a societăţii româneşti.

Evident, aceasta nu este o soluţie perfectă, pentru că un oligarh poate ceda drepturile unor apropiaţi, ei la rândul lor ticăloşi.

Blochezi trusturi nemogulizate, inocente. De exemplu, nu va mai apărea pe aici un holding străin care să se ocupe de divertisment.

Limitarea proprietăţii se poate întoarce într-un orizont îndepărtat de timp chiar împotriva iniţiatorilor. Aşa va fi când vor avea nevoie mai încolo de televiziuni mari în propria lor luptă electorală.

Soluţia liberală înseamnă să laşi piaţa cât mai liberă şi eventual adversarii mogulilor să-şi facă o televiziune sau un ziar dacă nu au acum suficientă forţă pe piaţa media. Cu aceste instrumente pot prezenta publicului versiunea neoligarhizată în materie de ştiri şi interpretări, fapte şi opinii.

Un remediu autentic rămâne funcţionarea justiţiei, admiţând că mogulii comit fapte care pot fi incriminate juridic.

Este o realitate că oameni politici îşi încalcă promisiunile. Uneori nu le pot îndeplini pur si simplu. De exemplu, nu există sumele bugetare pentru cutare transfer de bani (creşterea salariilor profesorilor, să zicem). Alteori lucrează cu normă dublă. Este situaţia când sunt prioritare preferinţele grupurilor de interese asociate partidelor care finanţează campania electorală în raport cu cele ale cetăţenilor. Aici un politician are de onorat mai multe contracte decât cel cu alegătorii şi trebuie să servească o altă lege.

Există însă situaţii în care încălcarea promisiunilor este un lucru bun. De exemplu, un candidat poate spune este exclusă privatizarea poştei în mandatul meu, din calcul politic, pentru a nu pierde voturile angajaţilor de acolo, ale familiilor si prietenilor lor şi apoi privatizează într-adevăr poşta. Evident, nu este bine să apelezi la astfel de tehnici dar când ai o majoritate nesimţită şi needucată poate fi singura opţiune.

Obama a avut în campanie o atitudine anti-NAFTA, speculând sentimentele protecţioniste ale americanilor şi a lasat-o mai moale de când a fost ales, cunoscând efectele nocive ale protecţionismlui.

Invers, există situaţii când îndeplinirea promisiunilor este un lucru rău. Poate fi vorba de protecţionismul menţionat mai sus, de populismul lui Chavez referitor la naţionalizări sau de situaţia când, ca om politic, constaţi că anumiţi oameni au întinat idealurile socialismului şi vrei să le pui tu în practică, în varianta neîntinată.