In times of crisis people seek strong leaders and simple solutions. But what if their solutions are identical to the mistakes that caused the very crisis? This is the story of the greatest economic crisis of our age, the one that awaits us.

Factorului de dezvoltare economică i se adaugă contrastele politice și culturale în interiorul unor civilizaţii precum cea sinică, japoneză, ortodoxă, musulmană, budistă, occidentală sau hindusă. Spre deosebire de Europa Occidentală sau de Statele Unite, în Asia nu există o “omogenitate” a regimurilor politice: democraţii noi instabile există în mijlocul unor dictaturi si sisteme autoritare cu un singur partid.

Prezentarea acestor factori nu face decât să sublinieze contrastele între două lumi diferite, predispuse la conflict. Cu toate că diferenţele ideologice s-au redus şi o parte din statele asiatice s-au orientat spre un regim democratic, persistă conflictele de interes şi disputele teritoriale precum si dorinţa de exploatare a resurselor din zona asiatică.

Prăbușirea URSS și disoluția piedicilor în calea globalizării

Procesul de globalizare implică relaţionări între ţări diferite sub numeroase aspecte și, în consecință, creează o anumită tendință spre armonizare a sistemelor. În ce măsură acest fenomen este benefic pentru ambele părţi implicate, poate fi explorat prin prezentarea interacţiunilor dintre Statele Unite şi China. Relaţiile dintre cele două state arătă că, în pofida antagonismului fluctuant dintre ele, există posibilităţi multiple de cooperare. Statele Unite sunt o prezenţă vie în peisajul conflictelor asiatice manifestându-şi vădit interesul pentru această zonă, în timp ce China este o putere economică în continuă creştere care reprezintă o ameninţare la adresa intereselor americane.

În anii 1990 China a profitat cu succes de perioada imediată de după Războiul Rece pentru a-și accelera procesul de dezvoltare, iar Statele Unite devenea îngrijorată de posibila înlocuire a URSS de către China în poziţia de competitor global. Aceste temeri au fost întrucâtva temperate de parteneriatele strategice de cooperare încheiate de China: sino-rus în 1996, cu Uniunea Europeană şi Japonia în 1998, precum şi demararea negocierilor de înţelegere strategică cu SUA în 1996.

Acestă etapă a reprezentat un pas important în relaţiile externe ale Chinei de după perioada maoistă, întrucât China îşi stabilizează acum mediul de dezvoltare prin deschiderea unui dialog cu statele partenere. Acţiunile sale sunt totodată relevante pentru balanţa de putere în teritoriul asiatic. Acest ultim aspect este principala sursă de îngrijorare pentru americani, fiind vorba de o putere expansivă care le ameninţă interesele în zonă. În acelaşi fel, SUA reprezintă o ameninţare pentru China, încercând să se inflitreze în zona Asiei Centrale şi a Orientului Mijlociu pe baza strategiei adoptate a “războiului impotriva terorii” după evenimentele de la 11 septembrie 2001.

Disputele dintre cele două ţări s-au accentuat în perioada crizei financiare asiatice din 1997-1998, când China a refuzat deprecierea propriei monede aflându-se la polul opus cu SUA care susţinea politica monetară a Fondului Monetar Internaţional.

Disputa pentru petrol

Disputa teritorială pe zona Eurasia are la bază interesul marilor puteri pentru controlul accesului la zonelor cu resurse de ţiţei. Unul din impedimentele la aspiraţia de hegemonie a SUA a fost lansat în 2001 când s-a constituit Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai prin aderenţa Uzbekistanului care, aşa cum observă Zbigniew Brzezinski, reprezenta pentru americani “cheia spre controlul republicilor din Asia Centrală” iar acestea erau ”cheia spre controlul Eurasiei” (citat de Jenny Clegg, China Global Strategy,Towards a Multipolar World, Pluto Press, 2009, p. 24). SUA se teme să nu rămână marginalizată în Eurasia având în vedere planurile întreprinse pe cale diplomatică de China pentru a crea un nou “drum al mătăsii energetic” al conductelor de ţiţei (Ibid., p. 25), profitând de apropierea sa de Coreea de Nord (?). Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai reprezintă de fapt o nouă “infrastructură energetică” ce conduce la o scădere în dependenţă faţă de SUA, care asigură transportul în siguranţă al ţiţeiului adus din Orientul Mijlociu. Strategia SUA de control a regiunilor producătoare de ţiţei precum şi tentativele de apropiere de China au fost motivate pe baza “războiului împotriva terorii”, SUA câştigând acces la Strâmtoarea Malacca, locul pe unde trece jumătate din producţia de ţiţei mondial, în fiecare an, în special, rezervele americanilor de ţiţei din Orientul Mijlociu şi până la 80% din ţiţeiul importat de chinezi (Ibid., p. 26).

Toată această chestiune privind prezenţa SUA în punctele principale care furnizează resurse de ţiţei poate fi interpretată drept o strategie folosită de americani: sub egida “războiului impotriva terorii” este creată o structură de securitate mondială care să unească zonele de interes şi să le aşeze sub controlul său. Acest lucru înseamnă în mod necesar plasarea Chinei – punct important – în mijlocul proiectului său de hegemonie globală.

Interesant este faptul că SUA a mai avut o tentativă de apropiere de China şi de expansiune spre sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, când a încercat să aducă la conducerea guvernului chinez pe Chiang Kai-shek, lider al partidului naţionalist în China şi simpatizant al Occidentului. În scurtul timp cât a aparţinut puterea lui Chiang, acesta a semnat un acord privind liberul comerţ între cele două state şi accesul companiilor americane la spaţiul chinez. Tensiunile s-au accentuat ulterior pe fondul politicilor externe diferite: opoziţia ideologică din timpul războiului coreean, sprijinul american acordat lui Chiang Kai-shek, ce s-a refugiat în Taiwan, teritoriu pe care chinezii îl doreau alipit. Rezultatul a fost refuzul Chinei de a face comerţ cu SUA, interzicerea navelor americane de a intra în porturile chineze precum şi izgonirea oamenilor de afaceri americani din China. Practic, perioada următoarelor decenii de după al II-lea Război Mondial a însemnat o etapă de izolaţionism pentru chinezi.

Ulterior, din dorinţa de a se apăra de puterea în creştere a URSS-ului, China a acceptat să iasă din izolaţionism, căpătând astfel acces la capital și tehnologii occidentale (Ibid., p. 31). În ceea ce privește susţinerea de către SUA a Taiwanului, ea se datorează tocmai intereselor sale din această zonă. Reunificarea Chinei cu Taiwanul nu ar face decât să piardă orice şansă în stabilirea hegemoniei regionale în Pacific.

În ultimele decenii poate fi identificată o anumită schimbare în strategia globală a SUA, în special după Războiul Rece şi începutul administraţiei Clinton. Este vorba de „pilonii structurali” ai relaţiilor externe şi anume economie, securitate, democraţie, ce au substituit strategia tradiţională axată exclusiv pe securitate (Jin Carong, 2001, The US Global Strategy in the Post-Cold War Era and Its Implications for China-United States Relation: a Chinese Perspective, Journal of Contemporary China, 10 (27), 309-315). Ne putem întreba în ce măsură perspectiva lui Canrong asupra politicii externe a SUA este uşor naivă; deşi admite că strategia globală americană vizează încă obiectivul de a rămâne putere mondială conducătoare, ea se caracterizează și prin idealism, prin activităţile militante pentru drepturile omului şi pentru existenţa regimului democratic în lume.

Moneda chineză

Pe plan economic există o interdepedenţă sino-americană accentuată rezultată din deţinerea de către China de bonuri ale Trezoreriei americane pe baza cărora chinezii finanţează deficitul SUA, fiind în acelaşi timp dependentă de pieţele americane care îi absorb exporturile. Pentru China, relaţiile de export cu SUA sunt importante întrucât creează noi locuri de muncă pentru chinezi în sectoarele de servicii şi comerţ en-detail. Acesta este motivul pentru care China nu ar putea să-și lichideze brusc rezervele de dolari pe care le are fără să-și auto-provoace un crash economic. Dacă China ar vinde brusc o cantitate prea mare a rezervelor sale de dolari, ar cauza o devaluare a dolarului și implicit și-ar răni propria industrie de export. Cele două state sunt atât de interconectate încât atât China cât şi SUA sunt dispuse la compromisuri.

Membri ai Congresului American au făcut demersuri pentru a forţa China să-şi ajusteze moneda la o valoare care să reflecte cursul de pe piaţă, condiţionând-o printr-o taxă pe exporturile chineze spre SUA, măsură la care au renunţat ulterior. Liderii chinezi văd mai multe dezavantaje în creşterea valorii monedei naţionale în special în legătură cu reducerea exporturilor ceea ce aduce şi una din temerile naţionale, aceea de reducere a locurilor de muncă. Cu toate acestea, Beijingul a început creşterea monedei în vara lui 2005 adoptând o politică a cursului de schimb mai flexibilă.

O apreciere majoră a yuanului ar produce efecte negative asupra ambelor state: o slăbire a dolarului în favoarea yuanului ar putea rezulta într-o creştere a ratei dobânzilor americane, având în vedere că bonurile trezoreriei americane deţinute de China s-ar devaloriza; în plus, acelaşi factor ar putea cauza instabilitate în sectorul bancar chinez, ceea ce ar încetini creşterea economiei chineze cu consecinţe imediate asupra economiilor partenerilor de comerţ din Asia de Est. O apreciere prea ridicată a yuanului ar afecta şi raportul economic dintre SUA şi China, din moment ce o mare parte din exporturile chinezilor spre SUA constau în bunuri pe care le folosesc cetăţenii americani şi prin creşterea monedei ar ajunge să cheltuiască mai mult pe o pereche de pantofi sau un tricou; consecinţa imediată ar fi scăderea exporturilor şi implicit creşterea inflaţiei.

Cel puţin la nivel economic, relaţiile celor două state tind să meargă spre cooperare tocmai datorită interdependenţei. Interesele economice ale celor două ţări nu fac decât să contribuie la ajutorarea reciprocă. Fie că vorbim despre dependenţa Chinei de pieţele americane sau de ajutorul pe care îl acordă prin împrumuturi finanţând deficitul american, situaţia este dintre cele mai neobişnuite în istorie, întrucât, o putere aflată în plin proces de dezvoltare asigură împrumuturi şi exporturi pentru o superputere.

Surprinzător sau nu, interdependenţa economică acordă Chinei o posibilitate suplimentară pentru a controla tendinţa de hegemonie americană. Perspectiva Chinei asupra globalizării nu este strict economică. Dezvoltarea economică îi creează posibilitatea de a deveni un partener activ în relaţiile de cooperare şi securitate la nivel global. Pe de altă parte, avantajele pe care SUA le deţine faţă de alte ţări – prin inovaţiile tehnologice, avansul economic sau capacităţile militare – nu sunt periclitate în mod serios de globalizare. China a realizat că acest lucru reprezintă o oportunitate de a folosi globalizarea pentru a dobândi recunoaştere şi la nivel politic (Yong Deng, Thomas G. Moore, 2004, China views Globalization: Toward a New Great Power Politics?, The Washington Quarterly, pp. 117-136, p.120).

Discursul lui Zemin: de la economie la politică

În 2002, Beijingul a luat poziţie privind securitatea mondială şi relaţiile de cooperare, prin vocea preşedintelui de atunci, Jiang Zemin:

Din moment ce ţările permit creşterea relaţiei de interdependenţă şi a acordului comun privind securitatea, a devenit dificil pentru o ţară să-şi realizeze obiectivele de securitate de una singură. Doar prin întărirea cooperării internaţionale, putem să ne confruntăm efectiv cu provocările pe care le aduce securitatea peste tot în lume şi să realizăm o securitate universală şi susţinută. (Ibid., p. 121)

Discursul preşedintelui chinez nu a făcut decât să confirme poziţia Beijingului pe probleme de securitate, asumându-şi în mod deschis starea de interdependenţă faţă de celelalte state ale lumii. Acest discurs a apărut pe fondul unor ameninţări la adresa securităţii cu care China nu se mai confruntase înainte şi care i-au schimbat percepţia asupra procesului de globalizare: terorismul internaţional, răspândirea bolilor infectioase, traficului internaţional de droguri, etc.

Nu în ultimul rând, aceste provocări oferă Chinei și pretextul pentru a limita puterea americană. Chinezii s-au arătat deschişi faţă de relaţiile de cooperare cu celelalte state, pentru a se asigura că are parteneri strategici în eventualitatea unor tentative ale americanilor de a ridica pretenţii de hegemonie în zonă, fiind convinşi că globalizarea este calea de urmat pentru a restrânge prin „raporturi legitime” puterea SUA. Acesta este ceea ce Joseph Ney a numit “paradoxul puterii americane”: într-o lume globalizată SUA obține avantaje economice majore, dar în acelaşi timp avansul celorlalte ţări pot conduce la o reconsiderare a raporturile de putere, iar diverse ţări pot face front comun în a-i restrânge hegemonia. Oficialii chinezi au acceptat în mod deschis prezenţa şi rolul exercitat de către SUA în zonă, atâta timp cât aceasta nu-i afectează interesele regionale.

Viitorul relaţiilor sino-americane

Nu se poate spune exact ce va aduce viitorul, dar putem identifica mai multe perspective asupra relaţiei sino-americane. Aceste viziuni rezultă din particularizarea unor mecanisme sau forţe cauzale şi determină poziţii diferite: liberală, realpolitik sau constructivistă (Aaron L. Friedberg, 2005, The Future of China-U.S Relations, Is Conflict Inevitable?, International Security, 30 (2), pp.7-45, p.3). Aceste poziții care se contrazic într-o anumită măsură dar se și completează.

Aşa cum arată Friedberg, există optimişti liberali ce susţin o desfăşurare paşnică de forţe prin interrelaţionarea a trei factori: economie interdependentă, instituţii internaţionale, democratizare. Astfel, se preconizează o creştere a densităţii legăturilor comerciale datorită rapoartelor şi schimburilor economice între multe grupuri de interese care vor evita conflictul; legăturile dintre state vor fi consolidate pe baza instituţiilor internaţionale ce vor facilita procesul de comunicare. Se arată, de asemenea, că statul chinez a căutat să se integreze în cadrul unor organizaţii de cooperare şi parteneriat, motiv pentru care îşi va menţine status quo-ul actual în relaţia cu SUA; aceasta din urmă va proceda în mod similar fiind văzută ca principal beneficiară a sistemului internaţional.

Mai mult, optimiştii liberali acordă democraţiei aura de regim ce aduce pace şi care va converti China la circuitul de putere democratic. Globalizarea pare să aibă în cadrul acestei perspective o funcţie esenţială, întrucât epoca pe care ea o domină este una a circulaţiei libere a informaţiei, a dezvoltării economice prin comerţ liber între state, tehnologizare, elemente ce dezvoltă relaţii paşnice la nivel mondial.

Perspectiva pesimistă realpolitik se axează pe puterea ascendentă a Chinei. De la începutul reformelor în 1978, PIB-ul Chinei a crescut de patru ori, urmând ca, după unele estimări, să se dubleze încă odată până în 2025 (Ibid., p. 11). Creşterea productivităţii va genera devoltarea competenţelor sale tehnologice şi militare, fapt care ar putea să încurajeze dorinţa de expansiune hegemonică. Părerea pesimistă real-politik este susţinută de argumentul de ordin istoric al lui Huntington: „Expansiunea externă a Marii Britanii şi Franţei, Germaniei şi Japoniei, Uniunii Sovietice şi Statelor Unite a coincis cu faza de intensă industrializare şi dezvoltare economică.” (Ibid., p. 13)

Această perspectivă poate fi contestată prin faptul că civilizaţia sinică ar avea un traseu istoric diferit de al statelor occidentale, Rusia sau Japonia precum şi un substrat cultural cu tendinţe pacificiste cu baza în confucianism.

Perspectiva constructivistă ia în calcul şi factorii interni din societatea chineză ce pot perturba ritmul de dezvoltare economică pe care China l-a cunoscut în ultimele decenii. China este văzută ca o putere revizionistă ce îşi fixează obiectivele într-un program mai mult naţionalist. Printre obiectivele sale importante se numără dorinţa de reintegrare teritorială a Taiwanului sau de creştere a potenţialului economic prin revendicarea unor porţiuni din Marea Chinei de Sud. În perspectiva constructivistă relaţiilor dintre state sunt explicate prin intermediul interacţiunilor dintre ele la nivel cultural, identitar sau al experienţelor istorice. Se creează o reţea regională sau universală la care liderii politici ai actorilor statali implicaţi se conformează. Procesul pare a fi unul lent de conformism universal. De aceea, perspectiva constructivistă seamănă cu un fel de de realpolitik ceva mai optimist.

Toate aceste perspective contribuie la definirea cadrului viitor al relaţiilor dintre SUA şi China prin evaluarea posibilităţilor multiple de acţiune prin cooperare sau expansiune.

În realitate averea este irelevantă pentru a decide că o persoană este de stânga sau dreapta. Aşa cum preferinţele culinare ale cuiva nu ne oferă informaţia relevantă pentru a decide dacă este de stânga sau dreapta. Similar nu este concludentă apartenenţa unui individ la grupuri ca: ţiganii, femeile, greco-catolicii sau ardelenii. Este important dacă această persoană crede în lucruri ca liberalismul clasic, conservatorismul sau creştin-democraţia. Dacă da, e de dreapta. Când crede în social-democraţie (proprietatea parţială a statului asupra mijloacelor de producţie: pâmînt, capital, muncă) sau comunism (proprietatea totală a statului asupra mijloacelor de producţie) este de stânga.

Relevantă este aşadar credinţa în anumite doctrine politice. În mod surprinzător cineva este de dreapta când crede în doctrine politice de dreapta şi de stânga când crede în doctrine politice de stânga.

Universitari şi businessmani bogaţi sunt de stânga deoarece aşa li se pare lor că este nobil şi aceasta este  calea.

O fi ceva adevărat în subsidiar în ideea asta cu bogaţii de dreapta şi săracii de stânga în sensul că dreapta creşte avuţia naţiunii, nu că-i îmbogăţeşte pe unii pe seama altora, în timp ce stânga produce egalitate în sărăcie.

Scopul separării politicului de afaceri este nobil: calmarea afacerilor cu statul. Evident că există remedii pentru păcălirea regulilor care vor să blocheze afacerile cu statul. E ca la furtul de curent, unde mereu apar metode noi, sofisticate. Aici treci afacerile pe numele neamurilor, nu spui pur şi simplu când mediezi cutare şi cutare afacere către grupuri de interese, adică ţii ascunse aceste activităţi de brokeraj etc.

Dacă pui condiţii prea restrictive, nu vei mai avea avea businessmani în politică, ci doar oameni care vor să facă bine. Aşa se pierde din vedere imaginea relaţiei contractuale între stat şi cetăţeni: aceştia plătesc taxe şi statul le oferă bunuri şi servicii. Există cel puţin un aspect care ar fi bine să fie importat din mediul de afaceri. Datul afară. Perspectiva şomajului e inexistentă pentru civil service şi palidă în vremuri de criză, de restrişte. Nu pot fi daţi afară birocraţii pentru incompetenţă?, întreabă primul ministru în serialul Yes, Prime Minister. Yes, in principle, but not in practice, răspunde Arnold, fostul secretar al cabinetului. Mă rog, explicaţia lui era că greşelile comise de civil service duc la descoperirea greşelilor miniştrilor.

Pe plan intern, reforma economică a generat apariţia unor grupuri sociale noi care au beneficiat în mod inegal de creşterea economică; acest lucru apare ca firesc într-o societate care se îndreaptă spre o economie de piaţă; ceea ce este mai puţin firesc ar putea rezulta din combinaţia ciudată de capitalism cu regim autoritarist – pe care guvernul continuă să îl menţină.

După cum am menționat într-o postare anterioară, liderii politici încearcă să menţină legitimitatea regimului politic actual prin apel la naţionalism. Nu este atunci întâmplător că rezultanta celor două forţe contradictorii (cea capitalist-liberală şi cea autoritarist-comunistă) amplifică conflictele sociale deja existente datorită transformărilor survenite în urma trecerii la capitalism, fireşti în toate societăţile de tranziţie economică. În aceste condiţii, liderii politici chinezi încearcă o modalitate de „echilibrare între creşterea economică şi o politică socială de redistribuţie mai dreaptă” pentru a obţine ”o societate mai armonioasă” (Jenny Clegg, China’s Global Strategy, Towards a Multipolar World, Pluto Press, 2009, p. 147). Şi aceasta, în contextul în care autoritatea guvernului de la Beijing este ameninţată de viziunile sumbre acordate de neo-marxişti cu privire la rolul statului pe viitor. Globalizarea economică presupune o scădere a autorității statelor asupra economiilor naţionale și formarea unor reţele transnaţionale de producţie, comerţ şi finanţe. După cum explică Vincent Cable în The Diminished Nation-State: A Study in the Loss of Economic Power (Daedalus, 124, 1995), globalizarea economică este însoţită de formarea pieţei financiare internaţionale, creşterea rapidă a investiţiilor străine precum şi de creşterea dramatică a comerţului extern. Toţi aceşti factori menţionaţi slăbesc suveranitatea naţională şi pun în pericol autoritatea guvernului de la Beijing. Globalizarea forţează deci statul să cedeze actorilor globali din puterea pe care o deţine, condiţia esenţială de dezvoltare internă fiind datorată activităţilor economice transnaţionale. Au loc activităţi economice private ce nu pot fi controlate de stat, chiar dacă, acesta continuă să fie un regim autoritarist, cu un rol tradiţional de exercitare a controlului asupra tranzacţiilor economice interne.

Procesul globalizării în sine nu a făcut decât să submineze, din punct de vedere economic, autoritatea guvernului de la Beijing prin liberalizarea raporturilor economice. Aceste mutaţii produse la nivel extern prin interrelaţionare şi deschidere au impact și în plan intern pentru China, producând diferite tipuri de conflicte. Problema poate fi privită din mai multe perspective, unele care susţin că globalizarea este cauza conflictelor interne şi altele care încurajează existenţa globalizării ca factor important necesar pentru creşterea economică. Este interesant să explorăm pe scurt aceste puncte de vedere.

Viziunea neo-marxistă și viziunea liberală

Viziunea anti-globalistă accentuează ideea că „statul a jucat, în mod tradiţional, un rol important în medierea conflictului, atât pe frontul intern cât şi internaţional, iar odată afectat rolul său de către globalizare, conflictul devine inevitabil” (Zheng & Zhang, 2006, Globalization and Social Conflict in China, Issues and Studies 42(2): 85-129, p. 90). Dani Rodrick identifică în Has Globalization Gone Too Far? trei surse ale tensiunii între piaţa globală şi stabilitatea socială internă create de globalizare:

1. reducerea barierelor de comerţ şi investiţii ce a creat asimetrie între grupurile sociale care pot traversa graniţele internaţionale şi cele care nu pot;

2. accentuarea conflictelor în cadrul naţiunilor şi între ele privind normele interne şi instituţiile sociale pe care le încorporează; datorită tehnologizării standardizate a bunurilor manufacturiere, naţiuni cu norme, instituţii, valori diferite, vor fi în competiţie pe piaţă, pentru bunuri similare;

3. dificultatea guvernului de a oferi asigurări sociale.

Cei trei factori pun în vedere faptul că statul nu se mai poate ocupa de cetăţeni aşa cum obişnuia să o facă.

Se poate spune deci că viziunea neo-marxistă încurajează conservarea autorităţii statului în viaţa individului precum şi limitarea capacităţii sale de a atinge progresul şi dezvoltarea. În cazul Chinei, izolaţionismul şi non-reformarea împiedicau modernizarea şi îi închideau drumul spre statutul de super-putere şi hegemonism. Această idee este susţinută de perspectiva liberală care argumentează în favoarea globalizării. Liberalii susţin că „o economie deschisă este adesea asociată cu un nivel de dezvoltare economică mai mare” (Zheng & Zhang, op.cit., p. 92), prin care ţările obţin rate ale creşterii economice mai mari, fapt ce tinde să elimine conflictul social. Liberalii analizează totul în funcţie de costuri si beneficii; astfel, inclusiv organizarea unor acte de rebeliune are nevoie de finanţare, iar pe măsură ce bunăstarea creşte, tot mai puţini vor fi dispuşi să participe la insurecţii, în aşa fel încât, costurile de recrutare vor creşte în timp ce viabilitatea financiară va scădea. (Zheng & Zhang, op.cit., p. 93)

Evaluând această perspectivă se poate considera că ea este concepută într-un context ideal, de prosperitate care acoperă toate categoriile sociale; doar că, în ceea ce priveşte China, lucrurile stau diferit. Problemele Chinei sunt unice, spre exemplu populaţia foarte mare şi implicit greutatea de a menţine o rată mică a şomajului. Chiar dacă bunăstarea economică creşte, odată cu ea apar fenomene implicite care dezavantajează unele grupuri sociale şi fac conflictul inevitabil. Totuși, nu este exclus ca guvernul chinez să nu aibă de pierdut din exerciţiul globalizării dacă va găsi mijloacele de supravieţuire şi adaptare la noile forme economice prin restructurarea birocraţiei și a instituţiilor economice.

Toate aceste lucruri nu fac decât să accentueze paradoxul regimului politic comunist chinez. Reuşind să ofere populaţiei creştere economică şi deschidere, guvernul n-a putut să distribuie beneficiile în mod egal între regiuni şi grupuri sociale, apărând disparităţi şi conflicte sociale. Astfel ajungem la întrebarea cheie: Nu cumva statul este de fapt cauza inegalităţilor sociale prin stăruinţa cu care îşi păstrează statutul de regim autoritarist şi care face ca participarea diferitelor grupuri sociale la viaţa economică, respectiv politică să fie asimetrică, existând grupuri privilegiate şi altele foarte sărace fără vreo posibilitate de acces la reprezentare politică?

Activitatea guvernului şi inegalităţi sociale

Trebuie trasată diferenţa între acceptarea globalizării de către stat, ca proces necesar modernizării Chinei şi capacitatea statului prin autorităţile delegate de a face faţă fenomenului globalizării. Din acest punct de vedere, Zheng & Zhang identifică trei factori cheie ce caracterizează ritmul de activitate al guvernului în procesul de lucru privind deschiderea internaţională cu impact asupra inegalităţilor sociale interne: (1) strategia de reformă a statului, (2) reforme interne insuficiente precum şi (3) mecanisme asimetrice rezultate din lipsa reformelor politice.

Primul factor vizează angajarea guvernului în efectuarea reformelor externe înaintea celor interne pentru a nu genera presiune prin acumularea de interese contradictorii din interior. Se pare că, modul de abordare a fost eronat, întrucât au fost generate noi interese pe plan extern care au contribuit la îngreunarea efectuării reformelor interne. În plus, factorul prezentat a contribuit la sporirea inegalităţilor sociale între provinciile de coastă şi cele centrale; şi aceasta pentru că, datorită poziţiei geografice, provinciile de coastă au beneficiat de privilegii din partea autorităţilor pentru a facilita dezvoltarea industriilor de export şi a fluxului de investiţii străine directe. Rezultatul a fost unul deosebit de favorabil pentru provinciile de coastă care au atras o parte importantă din investiţiile străine şi a comerţului, comparativ cu zonele centrale care au rămas în urmă. Guvernul a adoptat programe de dezvoltare a zonelor mai puţin bogate dar măsurile sale nu s-au bucurat de succes, în aşa fel încât „comparativ cu nivelele de început ale reformei, capacitatea statului a scăzut dramatic, în timp ce piaţa a ajuns să joace un rol mai important în inducerea dezvoltării economice în interior” (Zheng & Zhang, op.cit., p. 110) .

Cel de-al doilea factor a vizat adoptarea de măsuri de reformare în sectorul agricol şi în întreprinderile de stat. Odată cu descentralizarea fiscală s-a ajuns la creşterea sectorului privat prin dezvoltarea mai rapidă a întreprinderilor private dar n-au fost evitate consecinţele negative precum creşterea corupţiei sau a ratei şomajului. Odată cu descentralizarea administrativă, s-au format autorităţi locale, conducând la colectarea de impozite şi taxe tot mai mari în zonele rurale, fapt ce a provocat revolte ale ţăranilor. Descentralizarea a adus revolte şi în mediul urban produse de mişcările muncitorilor, nemulţumiţi de deficienţele cauzate de reformele implementate. Printre nemulţumiri s-au numărat: şomajul, salariile mici, corupţia managerială (Ibid: 112). Inclusiv în sectorul privat există probleme datorate introducerii de către guverne „a politicilor preferenţiale pentru atragerea investitorilor străini”(Ibid.: 115). Mai mult, numărul disputelor în sectorul privat l-a depăşit pe cel din sectorul de stat, procentul înregistrat fiind de 63,8% din totalul disputelor înregistrate pe anul 1999 (Ibid.: 115). Acest lucru se poate pune pe seama neobişnuinţei muncitorilor cu sistemul de piaţă capitalist, în care nu mai există privilegii gratuite dar şi a reformei manageriale prin care muncitorii sunt supuşi unui regim managerial arbitrar.

Cel de-al treilea factor subliniază cele descrise până acum, şi anume că reforma şi deschiderea economică au creat un mediu fertil conflictelor sociale pe care statul prin măsurile adoptate nu a reuşit să le prevină, cauza principală fiind sistemul politic chinez ce nu se mulează pe cerinţele de reformare, China neavând „mecanisme formale pentru agregarea şi articularea intereselor pentru grupuri sociale” (Ibid. 117).

Creşterea economică rapidă prin adaptarea la normele internaţionale a forţat procesele de industrializare şi urbanizare să treacă prin etapa de modernizare, accentuând inegalităţile sociale. Cine sunt, în fapt, beneficiarii politicii de reformare şi deschidere şi ce clase sociale beneficiază cel mai puţin de aceste procese? Iată rezultatul unui sondaj al percepției populației chineze asupra grupurilor care au beneficiat cel mai mult (Zhou Jiang, Investigation in the hot issues in Chinese cities, 2002):

1. Partide şi cadre guvernamentale: 59,2%
2. Şefii întreprinderilor private: 55,4%
3. Personalul activ: 43,0%
4. Urban şi rural care lucrează singur: 33,0%
5. Manageri întreprinderi de stat: 29,3%
6. Profesionişti: 24,3%
7. Profesori: 14,9%
8. Fermieri: 3,4%
9. Muncitori: 1,5%
10. Alţii: 0,5%

Pe baza acestor date, pot fi urmărite procesele de schimbare prin care trec clasele sociale menţionate urmând ca principalele motive pentru protestele întreprinse să fie descrise în continuare.

Întreprinderi de stat, clase sociale, ONG-uri

În procesul de reformare economică a Chinei se doreşte, în primul rând, desfiinţarea întreprinderilor de stat datorită ineficienţei economice şi a calităţii slabe a producţiei. (Elisabeth Economy, China Confronts the Challenge of Globalization, Implications for domestic cohesion and International Cooperation, Rockefeller Brothers Fund Inc., 1998, p.12)

Statul a subvenţionat aceste întreprinderi timp de 50 de ani protejându-le de competiţia străină. Fără a se vinde bunurile manufacturiere pe care le produc, aducând deficite în bugetul statului, întreprinderile continuă să fie păstrate de stat, ele antrenând un număr considerabil de muncitori. Deşi doreşte să reformeze aceste întreprinderi, statul face mişcări lente deoarece este conştient de numărul de şomeri pe care acest proces de restructurare îl aduce. De asemenea, reformarea întreprinderilor de stat aduce schimbări pe care guvernul le priveşte cu suspiciune – „va exista libertate mai mare în negocierea slujbei, rezidenţa şi salariul” dorit (Ibid., 13). Cu toate acestea, sectorul de stat se reduce în continuare de la 300 000 de întreprinderi în urmă cu un deceniu, la 150 000 în 2007, cu o scădere de 40% a numărului angajaţilor în acest sector (Blair, Hills & Januzzi, 2007, U.S-China Relations: An Affirmative Agenda, A Responsible Course, Report of an Independent Task Force, Council on Foreign Relations, p. 13).

În acest fel, muncitorii chinezi reprezintă una din clasele sociale defavorizate deoarece nu li se permite formarea de organizaţii autonome de comerţ, iar dreptul la grevă este interzis prin lege. Singura uniune recunoscută oficial este Federaţia Uniunilor Comerţului din China, „care reprezintă mai degrabă interesele guvernului decât pe cele ale muncitorilor” (Zheng & Zhang, op. cit., 119).

Clasa cea mai slab reprezentată, ale cărei interese nu se fac auzite este cea a ţăranilor. Procesul de industrializare din timpul lui Mao a adus sacrificarea intereselor lor, dar şi în prezent, situaţia lor este dintre cele mai dificile. Fără a avea nici măcar o organizaţie care să–i protejeze în faţa abuzurilor puterii, ţăranii sunt şi mai puţin reprezentaţi decât muncitorii deoarece orice încercare de protest este imediat înfrântă de autorităţi.

Cu toate acestea, oamenii găsesc modalităţi de a protesta, prin aşa-numitele incidente în masă care iau forma petiţiilor scrise sau a grevelor; scopul lor nu este neapărat unul politic, oamenii revoltându-se împotriva taxelor locale excesive, a abuzurilor asupra drepturilor de proprietate, neplătirii salariilor, lipsei protecţiei sociale sau a problemelor de mediu. Nemulţumiţi de comportamentul autorităţilor sau de corupţia prezentă la nivel local, incidentele în masă au cunoscut o creştere graduală începând cu 2003; astfel, Ministerul Securităţii Publice din China a anunţat o mărire în procente de 28% de la 58 000 în 2003, la 74 000 în 2004 şi ajungând la 87 000 în 2005 (Clegg, op. cit., 151). Deşi sunt rapid localizate şi oprite, incidentele în masă reprezintă o conştientizare tot mai profundă a oamenilor asupra problemelor de dreptate socială cu care se confruntă.

Clasa intelectualilor a fost în genere cooptată de Partid, începând cu anii ’90 (Zheng & Zhang, op. cit., 118), iar acum intelectualii sunt parte a actului de decizie politică ca membri în diverse corpuri politice. Iniţial, erau „conştiinţa socială” a poporului, acum se ocupă pe față de reprezentarea propriilor interese şi de grup, deși o parte dintre ei încă mai reprezintă grupuri sociale defavorizate precum ţărani, muncitori sau şomeri.

Clasa conducătoare este formată din tehnocraţi care se bucură de largi beneficii, fiind factorii de decizie politică, şi îşi reprezintă, în primul rând, propriile interese. Aflaţi pe palierul cel mai înalt al puterii, mulţi pornesc în afaceri dar îşi păstrează poziţiile originare, în timp ce alţii „fac uz de puterea lor publică pentru a profita de piaţa de schimb străină şi de diverse forme de corupţie” (Ibid., 117). Salariile lor sunt mult mai mari în comparaţie cu ale celorlalte clase în speranţa conducerii spre descurajarea corupţiei.

Deşi independente la nivel structural, în China ONG-urile au o valoare instrumentală, fiind încurajate să acţioneze în dezvoltarea ariei sociale sau a bunăstării sociale, în timp ce în plan economic rolul lor a fost redus prin intervenţia guvernului care a stabilit organizaţii intermediare precum asociaţiile de comerţ (Ibid., 120). ONG-urile pot reprezenta în acelaşi timp nemulţumirile clasei de mijloc, în prezent fiind înregistrate 285 000 dintre care 2000 sunt dedicate protecţiei mediului (Blair, Hills & Januzzi, op. cit., 20). De asemenea, ele pot lucra în domeniul sănătăţii publice, educaţiei, serviciilor pentru cei cu dizabilităţi.

Minorităţi etnice şi religioase

Pe lângă conflictele din interiorul societăţii pe care anti-globaliştii le asociază cu deschiderea economică a Chinei, cu schimbările inerente procesului de globalizare, există conflicte de natură etnică pe care autorităţile par incapabile să le rezolve sau manifesă rea-voinţă în a le satisface cerinţele sau a le respecta drepturile.

Este vorba, în primul rând, de tibetani şi uiguri cu care autorităţile chineze au avut conflicte serioase; şi aceasta pentru că, cele două grupuri de minorităţi ocupă teritorii strategice în China. Xinjiang, regiunea musulmană semi-autonomă din partea de nord-vest şi Regiunea Autonomă Tibet reprezintă aproximativ 40% din teritoriul chinez, în timp ce populaţia celor două regiuni cuprinde mai puţin de 5% din total (Ibid. 21). Xinjiang, zonă a unei largi rezerve de ţiţei, a fost lovită de numeroase răscoale violente şi incidente teroriste de-a lungul anilor ’90. În Tibet trăiesc 5 milioane de oameni, zonă ce adăposteşte numeroase metale preţioase inclusiv uraniu, izvoarele a patru dintre cele mai importante râuri ale Asiei, deţinând astfel 50% din potenţialul hidroelectric mondial (Ibid., 22). Mişcările separatiste din Tibet sau Xinjiang au organizat numeroase revolte sângeroase, motiv pentru care autorităţile chineze sunt foarte vigilente împotriva tentativelor de separatism, dat fiind potenţialul de resurse de minerale şi apă din zone vizate.

Îngrijorările autorităţilor apar şi pe fondul creşterii numărului de organizaţii religioase care pot aduce populaţia în pragul fanatismului şi al dislocării sociale în China. În prezent, în China sunt aproximativ 60 milioane de creştini, se tipăresc mai multe Biblii decât în orice altă ţară din lume şi tot mai multe biserici se construiesc zilnic. În fapt, autorităţile chineze se tem de apariţia oricărei organizaţii care ar putea pune în pericol legitimitatea sau autoritatea partidului comunist chinez (Ibid., 23).

Concluzie

Prin cele prezentate mai sus, am încercat să reliefez atât aspectele pozitive cât şi negative din cadrul structurii interne a societăţii chineze şi a faptului că, deschiderea către reforme şi relaţionarea cu celelalte state a determinat populaţia din China să adopte un alt stil de viaţă. Primele consecinţe ale influenţei sistemul internaţional capitalist se observă în abordarea dintr-o altă perspectivă a problemelor sociale; tot mai mulţi oameni organizează mitinguri şi proteste – chiar dacă sunt oprite de autorităţi – numărul incidentelor de masă crescând de la an la an; tot mai multe ONG-uri militează pentru drepturile omului, pentru protecţia mediului şi pentru a fi reprezentate interesele tuturor. În plus, „tot mai mulţi îşi procură propria casă, intră în competiţie pentru slujbe, îşi plătesc costurile de educaţie şi sănătate, investesc în pensii private. Pe scurt, au devenit, în mare măsură, actori responsabili ai propriului viitor, mai degrabă decât beneficiarii sistemului comunist care le asigură totul.” (Ibid.,p. 20)

E adevărat că există consecinţe negative ale acestei tranziții spre capitalism, lucru observat din nemulţumirile oamenilor şi din protestelor realizate, dar aceste efecte sunt amplificate de autorităţi care caută pe orice cale să-şi protejeze legitimitatea şi autoritatea, într-un regim care şi-a pierdut de ceva vreme trăsăturile ideologiei marxiste. Globalizarea a ajutat societatea chineză să se deschidă spre o zonă neexploatată până atunci, lăsând-o însă, să se confrunte singură cu paradoxul din structura internă proprie.

Un obstacol clasic al acestei idei a fost să spunem că normele nu descriu fapte, stări de lucruri, ci prescriu acţiuni, comportamente. Trebuie să faci cutare nu este o descriere, ci un îndemn adresat cuiva să facă ceva. Normele sunt judecăţi de valoare, nu propoziţii descriptive. Prin urmare, etica nu este ştiinţifică deoarece propoziţiile ei nu sunt descriptive.

O repliere a fost să spui că normele descriu stări din viitor. Trebuie să avem piaţă liberă descrie o situaţie din viitor, una încă nerealizată. La fel propoziţia România trebuie să devină o ţară ca lumea nu descrie o stare actuală, una de fapt împlinită în viitor.

Există un sens în care are sens să vorbeşti de o etică ştiinţifică. Nu în sensul că propoziţiile ei descriu lumea. Ele rămân în continuare prescriptive. Însă în sensul că sunt descoperite. Există reguli mai bune decât altele pentru funcţionarea societăţii omeneşti. Iar acestea trebuie gândite de cineva. În acest sens spunem că sunt descoperite.

Are sens să spunem că regulile etice, juridice sunt descoperite ca şi legile naturii. Că unele sunt mai bune decât altele. Că sunt reguli de care nu ştiam care sunt descoperite de nişte cărturari. O societate nu funcţionează cu orice fel de reguli, ci ele sunt descoperite de nişte cărturari, nu apar din senin. Apariţia altora nu este ceva spontan, nu se materializează pe nisip nişte norme de organizare a societăţii, ci trebuie să le scrie şi gândească nişte oameni. De exemplu, Mises sau Hayek ne-au învăţat ce este liberalismul clasic. Acesta nu este ceva care sare în ochi, dovadă şi răspândirea masivă a gândirii colectiviste în epoca contemporană. E bine că l-a descoperit cineva şi lumea ar fi fost mult mai urâtă fără el şi dacă s-ar fi mers pe reguli colectiviste: naţionalizarea mijloacelor de producţie, rezolvarea masivă a problemelor societăţii prin stat etc.

Totuşi, direcţia în care s-au mişcat lucrurile în epistemologia contemporană (sub presiunea discursului postmodern) a fost să spui că şi legile ştiinţifice sunt cumva create, nu descoperite. Acestea nu sunt decât instrumente care ne fac viaţa mai uşoară, mai frumoasă, nu oglinzi ale realităţii. Evident, asta nu-ţi omoară liberalismul ca doctrină. Poţi spune că acesta oferă instrumente mai bune.

Distingem între general şi universal. Universal înseamnă toţi. General aproape toţi.

Altfel există nişte trenduri a cam ce vrea lumea. Şi are sens să vorbim de voinţa comună a unei comunităţi. De exemplu în cutare comunitate furtul este perceput ca un lucru urât iar crima considerată o infracţiune.

O distincţie cum este cea a lui Noica între adevăr şi exactitate este utilă. Este greu să falsifici o teorie politică doar printr-un singur contraexemplu, ca în ştiinţă. Aşa poţi spune că şi în comunism am întâlnit şi români fericiţi şi egalitatea în sărăcie funcţionează.

Cum stă liberalismul vis a vis de problema unei voinţe comune. Teoretic, bine. În general oamenii vor libertate. Cel puţin libertatea lor. Altfel vor să ciupească de la alţii sau uneori să ia tot (vezi cazul comunismului). Rentele vin din limitarea libertăţii altora. La fel şi programele sociale. Cineva trebuie să fie forţat să plătească pentru ele. Aşa prezervăm solidaritatea comunităţii.

Apoi oamenii vor o societate prosperă material, oricâte mofturi ar face şi ar spune că e indecent şi deranjant. Problemele apar doar pentru că unii câştigă pe seama altora (vezi contractele cu statul).

<<

Ciudat mi se pare ca atunci cand se afla de arestarea cuiva, nu urmeaza intrebarea fireasca de ce? Se “afla” ceva mai tarziu, daca se afla cu certitudine. (…) Doar o data de mult (…) am auzit pe cineva ca a pus intrebarea de ce? Si nu pot sa uit raspunsul:

- Asa.

(p. 129)

***

Ma gandesc la ofiterul acela de la unitatea DGSM din vecinatatea Oficiului nostru, pe care l-am surprins intr-o dimineata vociferand in fata soldatilor adunati in careu; nu le vorbea despre treburile lor mai mult sau mai putin ostasesti , nici despre disciplina, despre rezultatele pe care acesti sclavi in uniforme le dadeau la locul de munca; nu le tinea nici macar un discurs politic, ci se lansase intr-o diatriba impotriva doamnelor elegante (?!) care pot fi vazute pe… strazile Bucurestilor si racnea, amenintand nu se stie exact pe cine, ca o sa vina momentul, n-aveti grija, cand o sa le aranjam noi, o sa le rupem toate hainele de pe burghezele astea, care-si bat joc de noi etc etc. (Ar fi interesant de precizat daca prin burgheze el intelegea pe rarele supravietuitoare ale vietii societati distruse dupa 1948, sau pe noile beneficiare ale schimbarilor survenite, care adoptasera asa de rapid uniforma celorlalte. Mai mult ca sigur e ca nu facea distinctie intre cele doua categorii; pentru el frumusetea, eleganta, eventual stilul, daca se mai intalneste pe undeva, erau niste ofense personale, ce se adresau lui.) (…) Dorinta pura de a face rau, sau refuz al unei „ordini” care e vizibila pentru oricine, dar nu si usor recunoscuta, aceea a „inegalitatii” funciare a oamenilor?… Si oare un asemenea sentiment sa stea la baza ideii de justitie sociale? Dar, ce o fi aceasta?

(p.210)

***

Sunt convins ca nimeni nu e constient de [valoarea exceptionala a tabloului] si tabloul e inventariat in cadrul bunurilor de mobilier foarte simplu „tablou flori inramat”, la un loc multe altele, din care nu poae lipsi vreun bust din ipsos al tovarasului Stalin, pe care nimeni nu indrazneste sa-l dea la casat, din respect desigur, dupa atatia ani de la plecarea dintre noi a marelui om. (Imi aduc aminte ca acum cateva luni, ajutand echipa de inventariere a Oficiului (…) am constatat ca institutia noastra tinea intr-un fel de camera-depozit, la un loc cu tot felul de troace trei asemenea busturi ale lui Stalin de diferite marimi. Cand am ajuns la ele si eu am dictat foarte firesc:

-Stalin, bust ipsos!

Tovarasul Manole a schimbat o privire speriata cu contabilul sef Gheorghiu, iar acesta a scris intunecat si respectuos in mica rubrica ce-i statea la dispozitie: „Portretul tovarasului Iosif Visarionovici Stalin, bust din ipsos”, ceea ce a iesit cu mult din spatiul in care abia incapuse mai  inainte „Dulap metal Fichet” si „masa lemn 3 picioare”.

(p.221)

***

M-am intors dupa o vizita la Muzeul de Arta de la Palat. Amestec de impresii contradictorii, satisfactie pentru unele lucruri vazute, tristete,regrete pentru ceea ce ar putea fi, pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie. Ma gandesc mereu la povestea aceea cu testamentul lui Brancusi (…) Cine au fost aceia care au decis in numele statului sa se refuze legatul sculptorului?  (Probabil pe motivul ca Brancusi, atunci un avangardist, nu descrie fidel natura, statul detinator al monopolul asupra culturii nu i-a admis exponatele. n.m.) (…) Dar mai cu seama cat e de vinovat Calinescu, de care ma simt cel mai aproape?… Mi se pare ca e inadmisibil, stupid, ca accept ca o scuza ca e vorba de un caz de opacitate artistica (n.m. opacitatea criticilor de arta insarcinati de stat cu selectia operelor care merita expuse). (…) In cazul ca a fost sincer, Calinescu n-a facut doar o prostie, a facut si o crima, pentru ca pe baza unei aprecieri estetice gresite, a provocat o paguba grava culturii romanesti. Marturisesc ca am simtit un fior gandindu-ma la consecintele unor erori care par foarte simple si sunt probabil mult mai frecvente decat se stie, majoritatea lor ramanand necunoscute marelui public (…) Eu ma felicit cu intelegerea (ce fel de intelegere?) lui Brancusi, fara sa mi-o pot demonstra si deci impune ca pe un adevar (…) [dar oare] aceasta facultate a mea e valabila in orice imprejurare? (…) Sa ma fericesc de faptul ca erorile mele ma privesc numai pe mine.

(p.236)

***

Printre figurile noi care s-au alipit la grupul nostru se afla de vreo luna si un barbat remarcabil, tovarasul K., un ins care se spune ca va conduce o asa-zisa sectie de traduceri, creata anume pentru a fi pusa sub sefia lui, de indiscutabila autoritate si mai probabil sa-i justifice salariul foarte ridicat cu care „a venit” nu stiu de unde.

(p.276)

***

‚S-a dat drumul la engleza!…’ mi-a spus el la despartire (…) adica acum se canta prin localuri si prin salile de spectacol si in aceasta limba, ceea ce fusese mai inainte interzis. (…) Mi-am adus aminte ca exact asa ceva am putut auzi de la pictorul PC pe care l-am intalnit imediat dupa moartea lui Stalin si dupa prima plenara sau sedinta mai importana a Uniunii artistilor plastici care a avut loc prin 1953. La intrebarea mea, ce s-a intamplat mai important la acea sedinta, el mi-a striat doar aceste vorbe, sarind grabit in tramvai:

-Lucruri foarte importante: S-a dat drumul la natura!

(p.290)

***

Dar abia acum am aflat, evocandu-l pe tov. Gheorghiade, de ce a fost el inchis: ca dusman al Uniunii Sovietice! Adica serviciul acela cartografic al armatei fusese desfintat prin 1947-1948, la ordinul expres al rusilor, care ne interzisesera sa mai fabricam harti ale noastre, la nu stiu ce scara. Stirea m-a uluit si m-a consternat; banuiesti o serie de lucruri dar exista mult mai multe pe care nu ti le poti macar imagina. Asadar noi romanii nu mai avem dreptul sa facem garti ale noastre pentru Statul Major!…

(p.322)

***

Enervantul tov. Pompilica, un ins care in modul cel mai vizibil nu are ce face in mijlocul nostru, nefiind in stare sa desfasoare o activitate de profil (asta probabil pana cand va ajunge oficial in conducere) (…) a venit literalmente cu o ‚bomba’, scandalul de la Minister, victime fiind vreo duzina de “tovarase femei” care au indraznit sa adopte coafura “infidelele” care face furori acum in ginta feminina. Printre hohote de ras omul ne-a povestit cum au fost “bubuite” cateva vinovate de aceasta crima la o sedinta largita a UTM, la care au venit si candidatii de partid, cei mai multi tineri. (…) Ce-I interesant la acesta e ca nu are in niciun fel simtul realitatii, adica al lumii in care “lucreaza” aici; pentru ca nimeni nu-l dezaproba si nici nu-l contrazice, toti prefacandu-se din prudenta, el ii considera complici, in perfecta intelegere.

(p.339)

***

… pe la sfarsitul anului, la una dintre orele de limba romana (…) a fost scos la tabla Xantopol si a fost pus sa citeasca o „compozitie”. Ni se dadeau de catre aceasta profesoara sa dezvoltam unele teme acasa, cu subiecte care mie mi se pareau imposibile: Ce e patriotismul? Cum o iubesc pe mama? Si alte asemenea tampenii. De data aceasta subiectul fusese „Cea mai trista zi din viata mea, si toti elevii s-au resemnat sa asculte, fara nicio curiozitate, ce anue mare nenorocire i se putuse intampla lui Xantopol Eugen. (…) textul lui se recomanda de la inceput, pentru mine cel putin, prin calitatea lui literara: era bine scris, era net mai bine scris decat cea ce se putea auzi intr-o clasa obisnuita de liceu.. Dar nu aceasta ne-a sechestrat la toti treptat, ci continutul „compozitiei”. Din ceea ce auzeam se dezvaluia un lucru neprevazut, ca amicul nostru cu nume grecesc era descendentul unei familii de mosieri basarabeni  (…) numai ca lucrurile luau la un moment dat acea intorsatura tragica pe care tema compozitiei o lasa sa se presupuna: cea mai trista zi din viaa colegului nostru fusese aceea in care fusese silit, in conditii de precipitare si de groaza, sa paraseasca locul natal pentru ca rusii ne dadusera ultimatumul cunoscut, in vara anului 1940. Atmosfera de jena in care lectura intregii compozitii se desfasurase, din clipa in care clasa noastra incepuse sa auda evocata Basarabia, s-a transformat curand intr-o spaima inghetata; profesoara se uita la inconstientul nostru coleg, care-i dadea inainte, si nu stia literalmente ce sa faca, probabil ca-si blestema momentul de inspiratie cand se apucase sa-l cheme tocmai pe el la tabla. (…) Nici nu mai tin minte daca i-a pus vreo nota. Ma intreb insa acum: Care ar fi putut fi acea nota?

(p.349)

***

Tovarasul Bd. A deschis sedinta, ceea ce s-a limitat la o scurta comunicare a tovarasului Pompilica. Acesta avea sa ne admonesteze pentru cel mai inimaginabil dintre subiecte, anume scaderea sensibila a abonamentelor la Scanteia, in dauna celor de la Romania libera, de parca acest din urma ziar ar spune altceva, sau ar fi emanatia unor forte ostile. (…)

-Scanteia Partidului este Scanteia noastra, a conchis tovarasul Pompilica. E buna si Romania libera, dar asta nu e un motiv ca sa nu ne mai abonam la Scanteia.

Si a inceput sa faca tot felul de consideratii si ironii la adresa celor care pretind ca sunt abonati acasa sau ca exista in familie un abonament la organul central al Partidului (…) Si, dupa ce a aruncat priviri sclipitoare celui cu care se afla in prezidiu, a spus, ajungand la ce il interesa mai mult:

-Ei, ia sa vedem, tov. Bd., te pomenesti ca si sotia dumnealui e abonata la Scanteia?

Cel intrebat, care este un pasionat dezlegator de probleme de sah, cu care-si petrece multe ore pe zi, dar mai ales in timpul sedintelor, s-a facut ca intarzie raspunsul, s-a uitat lung la Pompilica si a raspuns calm:

-Eu sunt abonat la Viata sindicala – Munca, doar e o obligatie pe linie de sindicat… Si ne-a indemnat cu multa caldura sa facem si noi asa, laudand cele doua publicatii.

Tov. Pompilica a ramas cu gura cascata la acest raspuns neasteptat, mai ales la efectul umoristic pe care cele auzite l-au trezit in asistenta. Abia dupa cateva clipe si-a reluat discursul cu cateva cuvinte incurcate, dupa care a urmat ineitabilul „deci” al acestui tip de vorbire:

-Deci trebuie sa ne abonam la Scanteia, mai tovarasi!

(p.377)

***

Ma uitam la barbatul din fata mea, a carui silueta eleganta dar si ferma, sugerand alta varsta, te-ar lasa sa presupui o energie concentrata sau destinsa, in tot cazul oricand actualizabila, si care l-ar duce la succes indiferent unde: relatii sociale, profesiune, femei. Si totusi e un mecanism stricat, e ceva neimplinit in el si ma gandesc la calificativul de „neispravit” pe care i-l acorda atat de generos nepotul sau, capitanul. Ce s-ar fi intamplat cu paul in alte conditii istorice?

(p.416)

***

Ceea ce-mi comunica imi spulbera si ultimele sperante pe care mi le facusem cu privire la posibilul ei ajutor, pe care am contat totdeauna in mod obscur. Marta e, ceea ce banuiam de altminteri, o persoana cu legaturi, dar fara nicio putere efectiva prin functia ei de secretara. Daca m-a ajutat la angajarea la Oficiu, n-a fost meritul ei (imi explica la telefon), ci al interventiei speciale a tovarasului Bubnik, consilierul sovietic atotputernic in Minister si care a actionat decisiv la rugamintea ei (…) Asadar, chiar numirea intr-o slujba oarecare, a unui ins neinsemnat ca mine, a depins de atotputernicul consilier sovietic.

Deci, nu mai e nimic de facut…

(p.424)

***

Ma gandesc la Nicu Predescu, la geniul lui de combinagiu, la instinctul afacerilo pe care-l poseda in cel mai inalt grad si pe care nu si l-a putut defasura in toata amploarea in conditiile societatii noastre (…) ma intreb daca nu oameni ca el constituie nervul unei societati, cei care stabilesc legaturile necesare, dorite de oameni (pentru ca nimeni n-am auzit sa se fi plans vreodata ca ar fi fost fraierit de Nicu Predescu, toti il cauta, il solicita!), cei care o imping inainte. Poate ca in America el ar fi ajuns un Morgan, un Rockefeller.

(p.441)

***

De la afacerea cu Jilava, cu tatal sau, nu l-am mai vazutdecat sporadic pe Dan, si sub anumite aspecte, cred ca am facut bine. Acum vreo luna, felicitandu-l de ziu alui, nu m-am lasat invitat de el la mica sindrofie (…). Dan imi povestise ca la zzece ani scursi de la actul de la 23 august ’44, tatal lui primise o decoratie sau o distinctie, de care nu a putut profita, deoarece raposase in inchisoare de mai bine de un an de zile. Oficiul care dadea decoratii nu inregistrase evenimentul sau voia sa-l distinga pe erou most-mortem? Cred ca absolut nimica pe lumea asta nu e scutit de o nota comica, cateodata asa ajunge sa schimbe si sensul unei tragedii.

(p.445)

***

Si A. ne-a povestit o scena de la serviciul pe care l-a avut acum aproape zece ani, o „unitate” de chimie, a unui Minister, nu mai stiu cum, si care era terorizata de o tanara comunista [care] si ca studenta (…) desfasurase acelasi zel si unele functionare o stiau de atunci. Aceasta bestie, pe langa care Pompilica al nostru e un inger, si-a desfasurat activitatea in noua „etapa”, dar aici s-a poticnit in ceva ce putea fi prevazut, dar nu si ocolit: devenind candidata de Partid, a fost supusa unor cercetari minutioase si s-a dezvaluit ca in biografia ei era ceva ascuns: parintii ei fusesera proprietarii celui mai prosper magazin de articole de menaj din nu stiu ce oras moldovenesc… Si a fost “pusa in discutie”, fiind pasibila de excluderea din UTM. A fost admonestata destul de sever si ea a raspuns spasita, ca intr-adevar a gresit, dar parintii ei nu mai erau negustori (desigur, dupa ce comunistii le confiscasera magazinul) si erau amandoi in Capitala, in campul muncii….

(p.528)

***

A., care-mi comunica stirea arestarii lui P. (pe care o cunosteam) imi recomanda sa ma „feresc”, sa fiu prudent. Da, dar cum sa faci asta? Poate doar punandu-ti un lacat la gura, ceea ce atrage atentia turnatorilor mai bine decat orice…

(p.491)

>>

La începutul anilor ’90, principalii actori ai capitalismului politic erau foşti demnitari comunişti (inclusiv cei din organizaţiile de tineret ale partidelor comuniste), persoane cu funcţii de răspundere în economia socialistă (foşti miniştri şi secretari de stat, directori de întreprinderi şi mai ales foşti angajaţi ai întreprinderilor de comerţ exterior), indivizi care au lucrat pentru fostele servicii secrete sau apropiaţi ai acestor structuri. Aceşti oameni făceau parte din reţele sociale prin intermediul cărora aveau acces la informaţii cruciale cu privire la iminenţa unor privatizări sau la sectoarele profitabile din economiile fostelor ţări socialiste. Aceste reţele facilitau de asemenea accesul la obţinerea de fonduri cu dobînzi preferenţiale ori la licenţe comerciale avantajoase (de monopol) în anumite sectoare de activitate (de exemplu, energie ori activităţi de import-export). De asemenea, reţelele „băieţilor deştepţi“ ofereau (şi oferă) protecţie împotriva legii.

Dupa o distinctie clara intre capitalism concurential si capitalism neconcurential,  devine usor sa raspundem si la intrebarea pusa de pragmaticul prieten american al autorului „Ce vă frămîntă atît de mult cine construieşte capitalismul atîta vreme cît el este construit?“

Intrebarea este echivoca intrucat contine un termen echivoc. Dupa ce este clarificata, adica impartita in doua intrebari univoce corespunzand celor doi termeni univoci, raspunsurile sunt evidente: Daca este vorba despre capitalismul neconcurential, raspunsul este “pentru ca sunt aceiasi oameni care profita in mod nedrept”. Daca referinta este la capitalismul concurential atunci “pentru ca nu este construit, ci dimpotriva, i se opreste permenent constructia”.

În momentul de faţă, China este apreciată la nivel mondial pentru eforturile sale de a se integra în structurile transnaţionale şi de a realiza o politică de cooperare şi interrelaţionare cu celelalte state. Toată această activitate este rezultatul deschiderii şi reformelor începute încă din vremea lui Deng Xiaoping. Ceea ce ne interesează acum este cum ajunge să se împace naţionalismul chinez cu această politică promovată de China pe plan extern în condiţiile în care pe de-o parte este elogiată pacea şi buna vecinătate în relaţiile cu celelalte state, iar pe de alta, în interiorul ţării există forţe virulente ale naţionalismului.

În primă instanţă, putem găsi răspunsul în intersectarea dubioasă a formulei capitalismului de piaţă cu sistemul de guvernare de tip autoritarist, comunist. Naţionalismul este folosit de guvern ca instrument prin care încearcă să-şi păstreze legitimitatea în contextul unei liberalizări economice şi descentralizări tot mai mari care tind să-i submineze autoritatea.

Despre naţionalism se poate vorbi mai puţin ca ideologie per se pentru că este mai degrabă un parazit al ideologiei capabil să se muleze pe formele ideologice cele mai diverse, de la liberalism la comunism. Cazul Chinei este relevant pentru a arăta cum naţionalismul sub eticheta ideologică este folosit la manipularea societăţii şi devine „organicist”, i.e. indivizii sunt legaţi asemenea organelor unui organism şi li se atribuie rolul de a crea o cultură naţională care să fie purtată din generaţie în generaţie. Individul trece în plan secundar, naţiunea fiind cea care va supravieţui.

În spiritul propagandei

Liderii politici ai Partidului Comunist Chinez se folosesc de regimul autoritarist pe care l-au instaurat pentru a desfăşura mişcări propagandistice de câte ori au avut nevoie să-şi menţină sau să-şi întărească puterea. Naţionalismul are capacitatea de mobilizare a oamenilor şi de identificare a unei ameninţări comune pentru populaţie: „duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întârziere, pentru că este încălcată” (Gil Delannoi, Nationalismul si cataliza ideologică, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.37). Conflictele cu alte ţări care i-au pus în pericol suveranitatea naţională, „secolul umilinţei” şi resentimentele stârnite de această perioadă istorică explică amploarea ideologiei naţionaliste în rândul populaţiei chineze.

Partidul Comunist din China a plasat naţionalismul în centrul acţiunilor sale pentru a putea avea monopol asupra puterii politice încă din timpul lui Mao Zedong. După moartea lui Mao, comuniştii s-au folosit de victoria obţinută împotriva japonezilor în al doilea Război Mondial precum şi de cea împotriva naţionaliştilor în timpul Războiului Civil, întărind ideile promovate de Deng Xiaoping privind loialitatea faţă de naţiune, mai presus chiar decât lupta de clasă sau egalitarismul socialist (Christopher R. Hughes, Chinese nationalism in the global era, p. 3)

În fapt, teoriile lui Xiaoping prezintă „o ruptură” faţă de comunismul clasic cu rădăcini marxiste, fiind o compilaţie de principii şi politici socialiste adaptate la condiţii socio-economice diferite, când China dezvoltă o economie de piaţă şi are relații de deschidere  faţă  de celelalte state. Acest „socialism cu caracteristici chineze”, cum era numit, însemna de fapt, o regenerare a comunismului sub aripa reformei şi modernizării.

Modificările survenite au produs permutări ale puterii: în urma măsurii de descentralizare, s-au format provincii cu autorităţi locale şi implicit puterea centrală instituţionalizată s-a retras. În mod similar, identitatea rezidenţilor s-a mutat, în mare măsură, de la guvernul naţional la unităţile locale. În consecinţă, guvernul naţional pierde controlul comunităţilor locale (Yongnian Zheng, Discovering Chinese Nationalism in China, Cambridge University Press, 1999, p. 18). Guvernul naţional încearcă să-şi păstreze controlul si prin intermediul ideologiei marxiste sau maoiste, odată cu descentralizarea, apărând „pericolul” importării ideilor străine precum capitalism, individualism, libertate politică etc.

Pe de altă parte, reformele au afectat pozitiv relaţiile cu mediul extern rezultând într-o rată anuală de creştere a economiei de peste 9% (Ibid. p. 18). Deschiderea spre exterior începând cu anii ’70 poate fi văzută ca o pregătire a Chinei pentru procesul de globalizare în care se integrează astăzi.

Modernizarea şi creşterea economică rapidă a societăţii chineze au adus în prim plan temerile anti-China ale occidentalilor. Chinezii au perceput reacţiile vesticilor ca împotriviri la adresa dezvoltării societăţii lor şi s-au refugiat într-o mişcare de solidaritate şi mobilizare naţională ce poartă numele de „Noul Naţionalism”. Contextul a fost folosit de Partidul Comunist Chinez care a făcut apel la naţionalism şi la pretextul reconstruirii identităţii naţionale. Ceea ce vrea de fapt conducerea nu este o simplă chemare la naţionalismul popular, ci o reconstrucţie a naţionalismului oficial care să-i întărească legitimitatea politică în timp ce menţine stabilitatea socio-politică (Ibid. p. 19).

Se spune adeseori că „naţionalismul poate fi confundat, dar nu se confundă cu patriotismul” (Delannoi, Op. cit., p.39). Pentru liderii comunişti însă, patriotismul este un factor de legitimare naţională. Un exemplu în acest sens, este dat de lansarea campaniei de „educare patriotică” imediat după masacrul de la Tiananmen, prin care se aducea aminte de secolul umilinţei ce a debutat cu războaiele opiumului şi s-a terminat cu preluarea puterii de către comunişti în 1949. (Hughes, Art. cit., p. 4). Tema umilinţei naţionale, invocă emoţiile colective ale populaţiei şi face parte dintr-o mişcare propagandistică prin care partidul mobilizează populaţia spre mişcări naţionaliste, conturează un duşman comun (statele care au participat la „umilirea” Chinei în perioada menţionată) şi abate astfel atenţia de la situaţia politică internă a ţării.

Discursul asupra umilinţei naţionale prezintă istorii şi pictoriale ce au hărţi ale Chinei „înainte de umilire” înfăţişând puterile imperiale ce au dezmembrat imperiul Qing (William A. Calahan, National Insecurities: Humiliation, Salvation, and Chinese Nationalism, p 13). Acest discurs ia diverse forme: istorii publice, manuale, muzee, mişcări de masă, romane, cântece populare, poezii, filme, sărbători naţionale, atlase (Ibid. p.16) vânzîndu-se în magazine alături de poveştile despre superioritatea Chinei şi a „glorioasei sale civilizaţii”.

Naţionalismul se infiltrează mai uşor în rândul tinerilor educaţi în spiritul propagandei. Pentru ei, tabloul imaginat are la bază un erou salvator – Partidul Comunist Chinez. Acesta caută, pe orice cale, să imprime în memoria generaţiilor tinere rolul său semnificativ în scoaterea populaţiei din sărăcie şi umilinţă, profitând de boomul economic după momentul reformării în ’78. Mijloacele de propagare ale ideologiei comunist-naţionaliste depăşesc în epoca noastră căile clasice – manuale, discursuri, etc – internetul fiind o sursă mult mai des accesată de tineri. Salvarea naţională vine împotriva unui duşman pe care partidul îl găseşte de la caz la caz: spre exemplu declanşarea protestelor anti-SUA privind cazul de bombardare al ambasadei chineze la Belgrad de către americani sau coliziunea dintre avionul chinez de vânătoare şi cel de control american, incident considerat o violare a spaţiului aerian chinez. Pentru ambele situaţii, China a solicitat „scuze oficiale” de la SUA. Pe fondul retoricii naţionaliste, cazurile au fost percepute de chinezi ca noi acte de agresiune şi încălcare a suveranităţii şi integrităţii teritoriale, amintiri ale vechii puteri imperialiste.

„Globalizarea naţionalismului”

În pofida caracterului virulent al naţionalismului chinez, întreţinut de partidul unic, el nu pare să intre în conflict cu cerinţele economice de atragere a investiţiilor străine (Hughes, art. cit.). În plus, se pare că în rândul tinerilor, anti-americanismul nu este adânc înrădăcinat şi privesc problema cooperării cu SUA dintr-o perspectivă pragmatică (Dingxin Zhao, An angle on nationalism in China Today: Attitudes among Beijing Students after Belgrade, The China Quarterly (2002), 172 : p. 885-905)

În acest context, putem vorbi de „o globalizare a naţionalismului” (Hughes, art. cit., p.4) dat fiind amestecul de capitalism şi regim socialist în ceea ce a fost numită „economia de piaţă socialistă” a Chinei. Şi aceasta pentru că, noul tip de naţionalism promovat în China aduce violenţă şi proteste când este vorba de neînţelegeri cu celelalte state, lucru permis de partid tocmai datorită duşmanului comun în scopul de a distrage atenţia chinezilor de la problemele interne ale societăţii. Dar un naţionalism excesiv poate aduce prejudicii imaginii Chinei în exterior, partidul fiind prins la mijloc. Tocmai aici apare paradoxul, iar PCC devine victimă a propriei capcane: partidul se foloseşte de naţionalism pentru a dobândi legitimitate, în timp ce, acesta se poate întoarce foarte uşor împotriva lui, mai ales dacă nu respectă cerinţele naţionaliştilor chinezi în problemele etnice cu tibetanii sau uigurii.

Problemele interne ale Chinei, aşa cum reies din cele prezentate, nu ţin neapărat de forma ideologică pe care o îmbracă partidul sau de felul în care societatea se manifestă – naţionalism moderat sau excesiv; problemele interne sau conflictele sociale au o gamă mai largă de cauze si afectează inclusiv relaţiile externe cu alte state. Despre aceste aspecte voi vorbi în postarea următoare.